Cu privirea-ncețoșată

Cu privirea-ncețoșată de atâta lăcrimat,
De pe calea către Domnul, nici-un pas nu mă abat,
Chiar de mă va bate vântul, ca să cad eu de pe ea,
N-o să poată căci tărie, mi-e Isus pe calea grea.

Oricât s-ar lupta și norii, să mă spulbere pe drum,
N-o să poată niciodată, cum nu pot ei nici acum,
Căci sub aripa întinsă, stau când tulburați ei sunt,
Ca să nu devin eu praful, fluturat mereu de vânt.

Cu o inimă rănită, mă îndrept spre Dumnezeu,
Căci doar El dă vindecarea, ce-o doresc eu azi mereu,
Nu mă-ntoarce nici-o rană, prin al Duhului fior,
Se coboară Domnul slavei, cu balsam vindecător.

El îmi vindecă durerea, ce-n ascuns o țin mereu,
El e Cel ce îmi aude, al meu strigăt mut când eu,
Sunt sleit și de putere, ca să-mi vină-n ajutor,
Și El vine... se coboară, simt din nou cum eu iar zbor.

Printr-un toi de lupte grele, alergarea nu-mi opresc,
Voi opri numai în locul, cel divin... dumnezeiesc,
Chiar de ceața-mi stă în față, de-i zăduful tot aprins,
Nu mă dau bătut vre-o dată, căci nu vreau să fiu învins.

Vreau s-ajung eu lângă Domnul, sus în Țara celor vii,
Să petrec o veșnicie, doar cu El în veșnicii,
Mă țin strâns de a Sa poală, prin orice aș întâlni,
Să mă smulgă... niciodată, nimeni nu ar reuși.

Căci Isus e Cel ce vede-a mea dorință ce-o am eu,
Nu mă lasă singur Domnul, ca să urc urcușul greu,
Împlinește-a mea dorință, să mă ducă unde vreau,
Și eu vreau cu El la masă, sus în ceruri ca să stau.
Amin(diana)