Cu pâinea mea

Cu pâinea mea crescută-n lacrimi,
agonisită bob cu bob
eu v-am hrănit cu dărnicie,
cum face-o mamă sau un rob,
pe masa voastră nelipsită
de-atâția ani stă ne-ncetat
din ea, cu suflete flămânde
v-ați ospătat îndestulat
prin lunga arșiță-a pustiei
și-n anii foametei cumpliți,
din ea și voi și fiii voștri
n-ați încetat să vă hrăniți...

Dar eu când am venit odată,
la voi, și m-ați recunoscut
mărinimoși, mi-ați dat o coajă
din pâinea voastră cea de lut
nu v-o cerusem, dar mi-ați dat-o
căci, poate, vă simțeați datori
eu v-am primit-o,
dar în urmă, am regretat de mii de ori.

O, de-aș putea să-ntorc fărâma
de lut acelui ce mi-a dat
de ce-ndelungă greutate
m-aș ușura despovărat! ...
... Voi toți câți veți avea pe masă
și-n casa voastră pâinea mea
hrăniți-vă cântând dintr-însa,
îndestulați-vă din ea.
Dar când vreodată voi mai trece
prin poarta voastră, călător,
lăsați-mă flămând mai bine
decât să mă priviți dator!