Cu inima în pieptul meu arzând

Pe drum de munte care urcă încet,
Târâş, cu coatele pline de sânge
Mărşăluiesc spre ce-i curat şi drept
Cu inima arzând în al meu piept
Iar sufletul amar, amar îmi plânge.

Sunt multe răni, e plină a mea desagă,
Din casa celor dragi pe care îi iubesc.
Fântâna ce ţâşnea, acum e aproape seacă
Iar potecuţa ce-mi era aşa de dragă
E năpădită toată, abia o mai zăresc.

Cu ochii mei de dor arzând
Şi ferecată toată în tăcere,
Plătesc tribut nesfinţitului gând
Care m-a îngenunchiat iar, azi plângând
Sunt învelită toată în durere.

Cum s-a putut ca din ceva sfinţit
Şi din dorinţa de a face bine,
Picorul să îmi calce aşa greşit
Cum niciodată n-am gândit
Şi apoi… să mă trezesc printre ruine?

Când noaptea deznădejdii se înteţeşte
Iar gândul este chinuit amar,
Un licăr de speranţă se zăreşte,
Un picur de credinţă mai trăieşte
Că truda mea nu este în zadar.

Eu cred în Cel ce ţine toate-n mână
Ce roata vieţii, astăzi învârteşte,
Eu ştiu, voinţa Sa este stăpână,
Chiar de lovită sunt de a Sa mână
Accept că totul, totul se plăteşte.

Eu ştiu că acolo, în slăvile divine
Ce nu înţeleg… atunci eu voi pricepe
Tot răul se va transforma în bine,
Iar greul ce l-am dus printre ruine
S-o termina… când veşnicia începe.

10.01 2013
Greta Andreica