Cu fața-nsângerată

Cu fața-nsângerată, și plină de durere,
Cu inima străpunsă, de suferinți... urca,
Pe dealul crucii grele, ducând povara lumii,
Un Rege să aducă, iertare... pacea Sa.

Iubea... căci doar tăcere, sub bice se-auzise,
Sub cuiele strapunse, în mâini... când El tăcea,
Iubea... când doar spre ceruri, avea mereu privirea,
Atunci când o coroană, de spini El o purta.

Urca El ca Străinul, căci n-au crezut ca este,
Un Împărat ce slava, în urma a lăsat,
Ocară îl lovise, dar El mergea-nainte,
Să fie-ntreg pământul, prin jertfa Sa iertat.

Urca sub prigonire, batut fără de milă,
Cu haina zdrențuită, de pietre ce-aruncau,
Dar n-a privit o clipă, în urmă... ci-nainte,
Urca... chiar dacă ochii, în lacrimi tremurau.

Bărbia-i știe gustul, de sânge ce se scurse,
Sub spinii ce durere, iau dat... dar El tăcea,
Și pietrele-așternute, ce pasu-i cunoscuse,
Strigau a Lui durere, dar El. l mereu urca.

Cu inima doar plină, de dragoste divină,
Înainta pe cale, calvarul suferind,
Dar n-a oprit căci Domnul, ca să iubească știe,
Mereu fără de margini, a suferit iubind.

A suferit în rugă, pe-o piatră-ntr-o grădină,
A suferit pe-o cruce, când răstignit era,
Dar ca un Miel ca jertfă, zdrobit fără de milă,
Privea mereu spre ceruri, El pentru noi tăcea.

Ne-aduse bucuria, ce-aduce mântuire,
Ne-aduse începutul, acelor ce ca fi,
Acolo-n veșnicie, cu Domnul împreună,
Durerea, suferința, aici când va sfârși.
Amin