Crestina

(Col.3.1-2)

O sincera femeie si demna credincioasa,
Dorea sa fie de Domnul îndrumata.
El sa-i arate orice fapta necviincioasa,
Care ar umbri viata ei curata, evlavioasa
Si de El ar desparti-o si ar tine-o vinovata.

Ea dorea fierbinte si cerea în ruga,
Sa-i arate de mai are vreun pacat ascuns!
Care, ar putea sa-i rapeasca a ei cununa,
Ce va primi-o de la Domnul când trompeta suna,
Pentru-acei ce-n viata pacatul au învins.

Dar iata ca odata s-a întâlnit pe strada,
Cu trei femei carora le-a spus ca e crestina.
Si toate au mers asa în grup gramada,
Ducând-o într-o catacomba unde-avea sa vada,
Ca se pregateau crestinii pentru a sta la Cina.

In jurul mesei reflecta o lumina minunata,
Fara becuri cum nu erau dupa Inaltare.
Ea si-a dat seama ca-ncaperea era luminata,
De Domnul ce-o lasa sa fie reflectata,
Peste acei ce-L slujeau cu zel si-ncredintare.

Apostolii au pus pâinea pe masa, pentru Cina,
Si-au rugat pe Domnul ca El s-o binecuvânteze.
Sa le ierte orice greseala, orice pricina,
Care i-ar tine în pacat adânc si vina,
Daca Duhul Sfânt n-ar lucra sa-i cerceteze.

Si, au început crestinii sa se împartaseasca,
Din pâine si vin sa manânce si sa bea.
Prin aceasta Cina ei sa-si amintesca,
Ca Domnul a murit pe cruce ca sa-i izbaveasca,
Si astfel vesnicia prin jertfa sa le-o dea.

Atunci crestina se apropie încetisor de masa,
Sa serveasca, din cele ce-i dadeau asa un mare pret!
Si când întinde mâna usor în duh sfioasa,
O voce calda-i spune, ca de la gât podoaba ei aleasa,
Nu-i permite sa ia parte la acel moment maret.

- De ce sa nu manânc? – întreaba-atunci mirata –
Eu Il iubesc pe Domnul si vreau sa-mi amintesc,
Ca pentru mine o fiinta cazuta, vinovata,
A murit pe cruce si sunt de El iertata
Si asa printre oameni merg si-L marturisesc.

- Daa...dar prin siragul de margele de la gâtul tau,
Nu pozezi ca esti întocmai ce ne spui!
Purtându-le la piept nu dovedesti ca esti un copil al Sau,
Ca Il iubesti pe Domnul si te-ndepartezi de rau,
Ci doar ca mai apesi în rana de la coasta Lui.

- Va rog, nu se poate! Margele n-am purtat odata,
Imi iubesc Mântuitorul si de El sunt tematoare!
Si când a dus mâna la piept a ramas dezolata,
Siragul de margele de sub bluza ei curata,
Nu dovedeau ca este cinstita si buna-ascultatoare.

*

Dar când în zori priveste ale diminetii soapte,
Iata ca fusese un vis razlet în noapte!
Si stând si meditând femeia-si aminteste,
Ca vazuse cândva, iar în inima-i sclipeste,
Un sirag frumos de margele colorate,

La pieptul unei doamne cu bluza decoltata,
Le-a vazut frumoase si foarte-atragatoare.
Ea asa nu mai vazuse, poate, niciodata,
Iar de-atunci nu le-a uitat si în inima le poarta,
Ca pe o perla din pietre scumpe si margaritare.

Acest vis nu-i o metafora mare, mica ori duioasa,
Ci mai curând un poem de amar si trista jale!
Caci vina noastra-i mare în firea pacatoasa,
Când iubim aceasta lume si prin ea ce nu ne lasa,
Sa-L iubim numai pe Domnul si sa-naintam pe Cale

De iubim masini de lux, vile mari atragatoare,
Ori haine la moda ce nu tin de umilinta,
Ascultam de cel viclean si de soapte amagitoare.
Si chiar de nu legam la gât siraguri sunatoare,
Când iubim de-acestea, nu putem trai-n credinta.

Daca spunem c-am murit împreuna cu Cristos,
Sa privim si sa gândim doar la ce-i acolo sus!
Nu la ce-i de prin desert, ori din colb de-aci de jos,
Care acum la omul nou nu-i mai sunt de vreun folos,
Si nici Domnul nu le vrea, cum de-atâtea ori s-a spus.
Amin