Credință, speranță, iertare

Am visat, copil fiind, prințul pe un cal bălai,
Sufletul golit și trist, își dorea un colț de rai,
Am visat câmpuri de maci, printre care să alerg,
Spice aurii de grâu, ce cu drag să le culeg,

Am visat izvoare reci, sălcii unduind pe mal,
Nuferi albi pe lacuri, și... o căsuță sus pe deal,
Un stejar bătrân la poartă, o băncuță sub un tei,
Iar în grădinuța mică, trandafiri și brebenei.

Mi-am dorit ca să trăiesc, fericirea cea promisă,
Chiar de viața ce-o primisem era-n toate compromisă,
Nu familie, unitate, cum lăsat-a Dumnezeu,
Fiecare pe cont propriu, așa am trăit și eu.

N-am simțit vreodat' iubirea, nici de mamă, nici de tată,
Eram o cenușăreasă, muncă multă, fără plată,
Gârbovită de povară, cu dureri în trup și suflet,
Am ajuns să am un ghimpe și în minte și în umblet!

M-am simțit fără valoare, după ani de exploatare,
Bagajul de cunoștințe, a intrat în degradare,
Degeaba-am muncit cu trudă, să ajung ceva în viață,
Răsplătirea cea mai mare era lacrima pe față.

Nu am avut aspirații să le pot spune, căci toate,
Pentru mulți n-aveau valoare și erau anihilate,
Astfel, am trăit eșecul, neputința, eu cu mine,
N-am putut să-mi spun doleanța, să vorbesc, n-aveam cu cine.

Am crescut, sperând că anii vin cu pace și-mplinire,
Dar găsit-am iar durere, poveri și dezamăgire!
Mă-ntrebam de omenirea știe ce-i aia ființă,
Căci ce vezi în jur e jale, nu-i iubire, nu-i credință.

Parveniți care aleargă după funcții mari, și care,
N-au cei șapte ani de-acasă, dar sunt plini de-nfumurare,
Misogini ce dau cu pumnul și se cred cocoși, sărmanii,
Dar în caz de vremuri tulburi, se ascund ca șobolanii.

Unde ești o, Doamne sfinte, ca să faci dreptate iară,
Să dai vindecare-n suflet, să ridici a mea povară,
Căci oricât aș vrea, n-am forța să mai fac vreun pas! Sfârșită,
Îmi simt însăși entitatea, umilită și strivită.

Poți să fii o viață-ntreagă devotat! De nu-i iubire,
Nu-i respect, nici sacrificiu, totul e-o substituire,
Dragostea e răsplătită cu... "Eu vreau!" Ăsta-i cinismul!
"Mie să îmi fie bine!", ăsta e egocentrismul!

Revarsă din cer o, Tată, bunătatea Ta cea mare,
Dă în sufletul ce plânge, har și binecuvântare,
Nu-nțeleg locul și timpul, și de ce trăiesc durerea,
Însă știu că Tu ești Viață, Tu dai pacea, mângâierea!

Știu că fiecare-n parte, va primi o răsplătire
După faptele făcute, răutate sau iubire,
Iartă-i pe acei prin care trecut-am prin suferință,
Dă-le-n ultim ceas trezirea, și regret și pocăință!

Iar mie, din văi de plângeri, Duhul de înviorare,
Să-L trimiți să-mi lege rana, aripa ce-ar vrea să zboare,
Să privesc mereu zenitul, căci Tu mă cunoști, Preasfinte,
Și m-asculți chiar și atuncea, când vorbesc fără cuvinte!

08/08/2021, Barcelona- Lucica Boltasu