CREDINŢA POTOLEŞTE FURTUNA

CREDINŢA POTOLEŞTE FURTUNA

„Unde v-aţi pierdut credinţa?“, Domnul păcii ne întreabă.
Marea e înfricoşată, inima ni-i foarte slabă.
Cine poate în furtună să mai stea cu nepăsare?!
Domnul Însuşi ne priveşte şi ne dă, de vrem, scăpare...

El acceptă doar credinţa cea din inimi mari, smerite,
Ce-mplinesc Cuvântul vieţii ca să fie fericite.
Şi când vânturile mării fac să crească vijelia,
Domnul vine, o opreşte, El fiind Isus, Mesia.

El aduce-n inimi pacea, pacea Lui nespus de-adâncă;
În istoria creştină, Crist e-a vieţii noastre Stâncă.
Când S-a ridicat din moarte, prin puterea Învierii,
Mulţi rămas-au de ruşine, şi-au căzut în praf străjerii.

Ei păzeau doar piatra rece ca Isus să nu învie,
Însă El a-nvins natura şi e Domnul pe vecie.
A luat păcatul lumii şi l-a pironit pe cruce
Ca să vii şi tu la Domnul din păcat, de la răscruce.

Cât mai curge pentru tine harul ce-ţi dă mântuirea,
Nu lăsa ca lume-aceasta să te fure cu privirea,
Şi să n-ai nici o lumină pe-a ta mare înnoptată
Unde Dumnezeu aşteaptă să-L strigi: „Tată! Tată! Tată!“

Da, Isus Cristos e-acelaşi: minunat şi plin de slavă,
Dar inopinat coboară în furtuna cea grozavă.
El zideşte-n noi credinţa, de-L chemăm cu ascultare.
Ţărmul sfânt nu-i prea departe. Sus, pe nori, Isus apare!