Creaţia

Plutea un duh la mare înălţime
Peste întinderile apei fără forme
Era-ntuneric peste-n teg văzduhul
Si numai duhul aştepta răspunsul

Ca un susur de vânt cei liniştit
Doar Duhul, El veghea la planul sfânt.
Plimbându-se pe -ntinderea de ape
Aşteptând vocea celui care-ncepe.

Cuvîntul s-a rostit ş-a fost lumină.
Atunci, o forţă sfântă şi divină
A despărţit lumina de-ntuneric;
Ieşind din noapte planul celui veşnic.

Şi coborând din lumea lui divină
Deasupra apelor ce-aveau mişcare lină
El prin Cuvânt apele le desprinde
Căci toate-au fost în planul dinainte.

Tot astfel şi cupola fermecată
Sus la-nălţime fost-a aşezată.
Iar din adâncul apelor desprinse;
Datu-le-a forme ce sunt nepătrunse.

Stăpânu-ndată apele le-adună
Formând adâncul mărilor cu spumă
Uscatul printre ape aşezândul.
Şi toate-acestea le-a format cuvântul.

Iar Dumnezeu văzând din înălţime
Căci totul se-mplineşte şi e bine !
El a numit întinderea deaspra cer
Şi ce-a de jos, pământ numi-Ta El

Apoi crescu-ta iarba pe pământ
Şi florile cu-a lor miros plăcut.
Căci prin cuvânt Stăpânul a dat viaţă
Venind o seară şi o dimineaţă.

Iar Meşterul care lucra întruna....
A pus pe boltă soarele şi luna,
În lumea constelară aşezate
De-a lumina pământul coordinate.

Şi stele-a rânduit în constelaţii
Ca mii de ochii în nopţile senine...
Iar galaxiile ascultătoare-n spaţii,
Sunt controlate Dumnezeule de Tine.

A fost o seară şi din nou o dimineaţă
Iar când Stăpânul aprivit prin ceaţă,
El prin cuvânt deodată-a poruncit
Şi apele cu viaţă s-au umplut.

Iar pe pământul plin de iarbă verde
Ce peste-ntindere şi-acum se vede.
Pus-ai şi pomi şi plante minunate
Şi animale după soiul lor create.

Umplut-ai şi văzduhul cu viaţă
Păsării zburau prin aburul de ceaţă.
Care în cântul lor de simfonie
Îl laudă pe-Acel din veşnicie.

La sfatul Tău cu Fiul şi cu Duhul!
Tată ai zis; Noi am creat pământul.
Şi este plin cu tot ce-am conceput.
Doar omul mai lipseşte pe pământ.

Atunci cu mâna Ta peste-absolut
Ai ridicat din colb asemănare
Aşa-fost creat omul pe pământ.
În chip după al tău ai pus suflare.

Iar când prive-ai din marea-ţi înălţime
Şi l-ai văzut pe om singur Stăpâne.
L-ai adormit şi din-tro coast-a lui
Femeia ai creat bărbatului.

Iar după ce ţi-ai isprăvit lucrarea.
Peste grădină-ţi aruncai privirea,
Te odihneai în zori sorbind paharul.
Cu o mireazmă ce umplea altarul

O, tu Grădină cu-admosfera ta cerească
Cum ai lăsat păcatul să te-ademenească
Să se atingă de fiinţa cea plăpândă,
Creată de Stăpân ca cea mai sfântă.

Privind spre răsărit sunt plin de teamă!
Adame-aud o voce ce mă cheamă!...
Iată-ne goi de adevăr şi plini de rele
Ascunşi ajuns-am printere frunze şi nuiele.

Părtaşi vom fi la un exil noi amândoi,
Şi-n urma noastră vor fi doar nevoi;
O lume nouă cu privirii deşarte,
De Creator şi de Divinătate.

O nouă-mpărăţie va apare
De astăzi pentru noi va fi sudoare
Căci am perdut Edenul ce odată
A fost o-mpărăţie minunată.

Pământ şi ape de cel sfânt create
Văzduh şi cer cu-ntinderi minunate.
Mă uit la voi şi-l văd pe Creatorul
Iar sus pe cruce-l văd pe Salvatorul.

Eden perdut apari din nou în mine
Cu semnele venirilor sublime.
L-aştept pe Domnu-n zori dimineţi:
Să fiu cu EL eternitatea vieţi.