Copacul

Sub scoarţe tăbăcite de viscol şi de ger
Sunt mâini împreunate în rugă către cer,
E clipa dinaintea cinei cea de taină
În care cer copacii imaculata haină.

Trupul dinăuntru, din goluri celulare,
Zămisleşte raiul cu floare lângă floare,
Prin mijlocul lui trece un râu cu seve vii
Căci are rădăcina înfiptă-n veşnicii.

A-nobilat Stăpânul ţărâna prin Copac,
El are rădăcina "nainte de Isac,
Nemistuit de-arşiţă, ne-ncremenit de ger,
Copacu-Acesta verde e Calea către Cer.

Sub scoarţele rănite de bice şi ciocan
Îşi susură splendoarea Noul Canaan,
Copacul dinăuntru verde, maiestuos
Nu-L biruie nici biciul, nici moartea, e Cristos.

Este Copacul Care S-a dezbrăcat de lut,
S-a îmbrăcat în slava ce-avea la început,
E frunza Lui scăldată în roua ca de sânge,
În Dragoste eternă pentru noi se frânge.