Conductorul

Am urcat în trenul vieții plângând
Într-o zi de noiembrie cenușie;
Undeva pe malul Mureșului șerpuind,
Într-o gară mică, pustie.

Aveam și eu un bilet în buzunar,
Ce mi l-au pus părinții la plecare
Așa cum l-au primit și ei - în dar -
Și nu știam că-i scris pe el: "PIERZARE"!

Pe cele doua șine: timp și spațiu,
Pornii, călătorind spre nicăieri -
Să sorb din cupa vieții cu nesațiu
Și parcă m-am urcat în tren, ca ieri.

Și legănat de roțile grăbite,
Lăsai în urmă atâtea stații dragi:
Gradina - cu cireșele 'negrite,
Pădurea, cu potecile cu fragi;

La fiecare vârsta cu-a ei toane,
Când mă înfierbântam mai mult la joc,
Eu auzeam un scurt: "Sus în vagoane"
Și trenul o lua din nou din loc...

Grăbit lăsai în ulița pustie,
O minge, ce din cârpe mi-am făcut,
O undiță din ac și gămălie,
Băț de alun și ață de cusut.

Lăuta cu arcușul din tuleu
Și sania din iernile cu nea,
Și trotineta prietenului meu
Pentru că eu nu o aveam pe-a mea.

Lăsai o grădiniță cu jucăriile ei,
Câteva școli cu colegii mei
Iar trenul pe șine zbura -
Spre unde? Spre ce? Nu conta.

După vreo douăzeci de stații prin ani,
Când frunzele cad din castani,
O voce-mi spuse domol:
"Biletul, pentru control!"

Era un conductor blând
Ca soarele dimineții,
O Carte în mână ținând:
"Mersul trenurilor vieții!"

M-a întrebat, parcă-l aud și-acum,
C-o voce ce vibra ca și vioara,
De unde vin? Și unde-i al meu drum?
Treceam cu trenul meu prin Timișoara.

M-am deșteptat atunci ca dintr-un vis,
Căutând biletul meu prin buzunare
Dar am văzut că "IAD" pe el e scris!
Și-am plâns atunci cu lacrime amare.

El mi-a promis că n-o să m-amendeze,
Că nu-i aceasta slujba ce-a primit -
Ci să trezească, să avertizeze,
Să dea bilete roșii, gratuit!

Dar că în urmă vine, nemilos,
Un controlor cu chipul fioros;
Pe șapcă are ca emblemă-un craniu,
Iar vocea lui sună tăios și straniu:

"Cei ce n-aveți bilete roșii, ci viza 'grație'
Veți coborî cu mine la prima stație!"

Eu îl priveam și-l ascultam năuc
Și pentru prima dată întrebarea:
De unde vin? Și unde-o să mă duc?
Se ridica vijelios ca marea.

El mi-a vorbit din nou cu duioșie
Și sub lumina razei de lanternă,
Primii biletul de culoare purpurie,
Chelmac, via Golgota, viață eternă!

Mi-a spus dacă biletul am schimbat,
Îndată ce în gară-o să sosim,
Să schimb și trenul c-un accelerat
Din Timișoara, spre Ierusalim!

Și-acel conductor blând a dispărut;
Și mi-l mai aminteam, doar după nume;
Dar și eu tot conductor m-am făcut
Împărtășind aceeași misiune.

Și de-atunci pe diferite rute
Călătoresc mereu, neobosit,
Să-mpart bilete încă nevândute,
Bilete pentru ceruri, gratuit!

Pe călători cu trupul obosit,
Ce nu știu unde merg căci dormitează,
Caut să-i trezesc strigând necontenit:
"Biletele, vă rog! Veșnicia urmează! Veșnicia urmează!"