CIOARA ŞI CUCUL

CIOARA ŞI CUCUL


- "Nu mai cânţi ca mai nainte ...",
zise cioara cu glas şters
către cuc, un paj cuminte.
- "Vai, surată, n-am cuvinte.
Cum să cânt acelaşi viers ?

Am talent, de bună seamă,
zise cucul prea grăbit,
dar trăiesc de mult o dramă
ce la trist bilanţ mă cheamă :
n-am cuvântul potrivit.

Cum, aceeaşi partitură
s-o tot cânt mereu-mereu ?
Nu mi-e gestul pe măsură.
Sunt la mare-ncurcătură
şi de-aceea tac şi eu."

- "Ei, mai lasă modestia!...
N-are rost, doar eu te ştiu.
Ţine, frate, simfonia
ce se zice "Bucuria
de-a fi singur în pustiu",

i-aruncă cioara curajul,
prin îndemnul îndrăzneţ,
la care răspunse pajul:
- "Bine, care-ţi este gajul,
că-i un cânt de mare preţ ?

Prea ciudată-i denumirea ...
Tu ai glasul ascuţit !"
Şi-atunci cioara, cum i-e firea,
îi plăcuse măgulirea,
şi-ncepu un croncănit

ce suna ca o alarmă,
ca un vuiet de război
care vine, care sfarmă ...
Cucul ghiara-şi face armă:
- "Ăsta-i cântec de zăvoi ?"

- "Da, răspunse-ndată cioara,
cântul meu e special.
Celor care duc povara,
eu le spun că primăvara
vine dup-al morţii val."

*
Copleşit de ascultarea
convorbirii celor doi,
străbătu, cât ţine zarea,
pe aripi de cânt chemarea
Bibliei în vremi de-apoi:

"Cât de bună-i melodia
în fiinţa celui sfânt,
ce dă-n clocot bucuria,
dragostea şi-Mpărăţia
peste-un vinovat pământ!

Cel ce cântă şi trăieşte
Dragostea fără apus,
numai după Cer tânjeşte.
Iar în inima lui creşte
Chipul drag al lui Isus.”