Cînd voi pleca...

Cînd voi pleca...

Cu mine n-am să duc nimic!
În liniștea din vechiul dric,
Atunci cînd voi sfîrși viața,
Mă va-nsoți, doar ea, speranța.

Speranța că într-o zi bună,
Ne-om întîlni mai sus de lună.
Vom fi cu toții fericiți.
Dar, ce vă rog? Nu vă grăbiți!

În urmă, las copii și frați,
Nepoți și strănepoți, cumnați,
Neamuri de-aproape, sau departe
Și poate... de ce nu?... o carte.

E mult mai mult decît nimic.
Pe petic de hîrtie mic,
Confirm că-n suflet v-am purtat
Și v-am iubit cu-adevărat.

Chiar dacă nu v-am spus-o des,
Că v-am iubit, m-ați înțeles.
Un munte de iubire mare,
Avut-am pentru fiecare.

N-am purtat pică, nici ranchiună,
Și-am fost, cît am putut... de bună.
Cu voi, eu m-am simțit bogată,
Nu v-aș fi dat, pe lumea toată.

Ușor în viață nu mi-a fost,
Dar, știu că am avut un rost.
Mi-am educat cum se cuvine,
Copiii mei, să facă bine.

Atunci cînd traiul a fost greu,
Mi-a purtat grijă Dumnezeu.
A-ngăduit cît puteam duce,
Făcînd ușoară a mea cruce.

Dacă îmi este, să plec greu,
Să mă despart de neamul meu,
Nu-i pentru că regret acum,
Ce n-am făcut pe-al vieții drum.

Mă bucur că n-am spus minciuna
Și că n-am fost la mama, una.
Că mi-am iubit surori și frați,
În lumea mare împrăștiați.

Mă bucur c-am dezamăgit,
Pe cei ce răul, mi-au dorit.
Să-i ierte Dumnezeu, că poate.
Eu doar la El găsesc dreptate.

Dar cel mai tare-mi pare bine,
Că Te-am iubit Doamne, pe Tine.
Cît? Pot acuma drept a spune,
Mai mult decît orice pe lume.