Cîinele hoinar

Pe stradă,apăru un cîine hoinar.
Al cui o fi?! Nu am habar.
Slăbuţ,nu prea mare,
Dădea iute din picioare,
Peste tot căuta... mîncare.

Dac-o poartă deschisă găsea,
Intra acol şi mirosea..

Vecinul meu,Cornel,
Dădea cu pietroaie după el!

Nici nea Ion,nu se lasa mai prejos
În loc să-i arunce acolo vre-un os,
De n-avea nimic la-ndemînă,caatare,
Îşi scotea încălţămintea din picioare,
Şi-azvîrlea cu pantoful după el,
-Să nu mai vi pe-aici,căţel!

Cînd a ajuns la poarta mea l-am liniştit,
Şi-n dată înăuntru l-am primit.
Uşor pe cap l-am mîngăiat,
Îi dădusem de mîncat,
Dar cînd am vrut să scap de el,
N-a vrut să plece nicidefel.

L-am pus în stradă şi uşor l-am alungat
Dar la uşa mea din nou s-a-napoiat.

Spunea cineva într-o cugetare,
Un adevăr extrem de mare:
"Păcatul e ca un cîine hoinar,
De îl hrănim el vine iar!"

Chiar de este mititel,
Zvîrliţi cu ce puteţi în el,
Răstiţi la el cînd se arată,
Nu-i deschideţi poarta niciodată!

Şi iar revin la cugetări,
Ce duc spre sfintele cărări:

"De vrei să scapi de-un viciu,
Oricît de greu ar fi,
Închide bine poarta
Şi nu îl mai hrăni!"

Păcatul vine negreşit,
Acolo unde e hrănit!

BRISBANE 672005