Chemare

Îmi strivesc ades aripa în năvalnica uitare,
Și mi-e vânt în prispa casei, nu-i căldură și nici soare.
Lumea-mi pare desfrunzită de iubire, bunătate;
Nu mai văd vreun rod sau floare, ramurile sunt uscate.

Șed, pierdută în visare. Scap vreo doua lacrimi crude.
Totu-i van și năruire, sigur, nimeni nu m-aude.
Aș cântă, dar cine știe de m-ascultă heruvimii?
Inima-mi bate-n tăcere și mă-nțeapă-n coastă spinii.

Mi-amintesc de Cartea Sfântă și-o deschid, puțin, cu teamă...
Ea mă-îmbie, cu blândețe, la iubire, să iau seamă.
Imi arată calea-îngustă și, . . cum Cel Mai Sfânt din lume,
Va sosi în miezul nopții, pe ai săi să ii adune.

Cum fecioarele-înțelepte vor avea ulei, lumină,
Fețe radiind iubire, haină albă fără tină.
Îl vor aștepta pe mire și nuntașii fără pată,
Rodul jertfei de pe Cruce, cei ce vor primi răsplată.

Și acum, te-ntreb pe tine, cel ce nu-I cunoști Iubirea:
-Nu vrei să primești iertarea? Să-l accepți pe veci Jertfirea?
Cel ce a murit pe Cruce, la Golgota, sus pe culme,
Poate...
Pentru cea din urmă dată, te mai cheamă azi, pe nume!