Chemare

Înălbit cu lacrimi e portul românesc,
În dragoste țesute ia și catrința
De mii de Penelope care de dor tânjesc,
Stau mamele în poartă, nu își pierd speranța.

Dă-mi frunză doinele, comori ascunse-n tine
De când chemau străbunii feciorii din război,
Să chem și eu doinind cu lacrimi și suspine,
Înstrăinații țării să vină înapoi.

Dă-mi ciocârlie trilul, căci lanu-i aurit,
Din cele patru zări să chem secerătorii,
Rămânem fără pâine, hambarul s-a golit,
Tăcerea umple sacul azi la coșul morii.

Tăria ta dă-mi munte, să-ți înverzesc păduri,
Să te acopăr iar cu haina răcoroasă,
Căci prea te-au dezgolit drujbe și securi,
Dă-mi inima să chem haiducii tăi acasă.

Dă-mi aleanul țară, să-l fac o cale-ntoarsă
Cu toată frumusețea din mioritic plai,
Căci nu-i ca tine alta în lume mai frumoasă,
A pus în tine Domnul un colțișor de Rai.

Voi pruncilor crescuți pe brațe prea bătrâne,
Să-mi dați lacrima voastră, picurul din Soare,
Să chemăm părinții din negura din lume,
Brațele iubirii..., căci viața-i trecătoare.

Dă-mi Românie graiul, cu psalmi să-l înădesc,
Așa cum credincioșii, de veacuri l-au știut,
Așa să îl păstreze tot neamul românesc,
Căci prea ne rătăcește un grai de împrumut.

Dă-mi Doamne pe altarul clipei, necurmată
Chemarea la Viață, chemarea la Cristos,
Ascultă-mi Doamne ruga, împlinește Tată,
Să traversăm pustia vieții cu folos.

Amin!