Cei mai buni prieteni...

Îi cunoşti de când te ştii,
Poate chiar mai dinainte.
Cu ei îţi doreai să fii
Când erai copil cuminte.

Depindeai de mâna lor
Erau tot ce-ai fi dorit.
Nu aveai decât un dor
Mult simţeai că eşti iubit…

Pe-atunci, ei ţi-erau prieteni
Singurii şi cei mai buni!
Nu mai căutai pe nimeni,
Nimic nu doreai s-aduni.

Tot ce făceau era bine,
Iar orice cuvânt de-al lor
Însemna mult pentru tine,
Îţi dădeau aripi în zbor…

Erau universul tău:
Soarele şi blânda lună.
Pe-atunci nu ştiai de rău,
Când ei te ţineau de mână…

Au trecut zile şi nopţi,
Au trecut şi ani de-a rândul,
Şi parcă acum nu poţi
Spre ei să-ţi mai duci nici gândul…

Poate-o vorb-aşa răzleaţă,
Uneori, din când în când,
Şi nu-i mai priveşti în faţă
Cum ei te-au privit crescând!

Ai crescut şi ai prieteni,
Eşti înconjurat de ei:
Colegi, cunoştiinţe, semeni
Poţi s-alegi pe cine vrei…

Două inimi obosite
De-atât oftat şi dor,
Doua inimi de părinte
Te aşteaptă în pridvor…

Să le priveşti iară faţa
Ochii lor, blânzi şi senini,
Ce ţi-au luminat viaţa
Scânteind clare lumini…

Te aşteaptă ca atunci,
Când mânuţa le-ntindeai,
Aceleaşi gânduri adânci
Îi încearcă fără grai…

Ei la fel de mult aşteaptă
Ca-n vremea copilăriei
Să-i mai strigi mamă, sau tată…
Este timpul bucuriei…

Oricând şi în orice vreme,
Orice-aduni şi orice semeni,
Nu eşti singur, nu te teme,
Ei sunt cei mai buni prieteni!

Dacă Domnul ţi-a lăsat
Înc-această bucurie,
Tu iubeşte-i ne-ncetat
Şi arată-le-o, să ştie!