CE TĂCUŢI SUNT BĂTRÎNII

Ce tăcuţi sunt bătrînii!
Cu capul plecat, cu spinarea-ndoită,
Cu oasele toate, ce dor,
Se fac tot mai mici şi mai slabi şi mai firavi
Şi cîte puţin, tot mai mor!

Ce tăcuţi sunt bătrînii!
Cu ochii închişi, cu mîini tremurînde,
În liniştea nopţii, vorbesc.
Şi buzele lor, în tăcute cuvinte,
Fierbinţi rugăciuni Îti şoptesc!

Doamne! Ce mult spun bătrînii,
De vorbă cu Tine cînd sînt!
Te roagă, cu lacrimi Te roagă,
Să-i mai zăboveşti pe pămînt,
O clipă şi încă o clipă:
Cît să mai deie vreun sfat,
O vorbă-nţeleaptă să spună,
Celor ce plîng lîngă pat!

O, de-ar putea să vorbească
De clipa cînd Tu i-ai chemat,
Să vină la Tine, acasă!
Dar slobodă nu le e vorba,
Să spună de cum Te-au văzut:
Iubire, lumină şi pace.
Doar fruntea le este senină
Pe cînd bucuria le tace.

Ce tăcuţi sunt bătrînii!
Mereu se tot duc şi ne lasă în urmă;
Nu ştiu cît de mult ne lipsesc!
O mînă ce mîngîie fruntea încinsă,
Bunici, ce nepoţii-şi iubesc,
Şi totuşi...

Ce tăcuţi sunt bătrînii!
În ochi le citeşti neputinţa de-a spune
De ce e atîta durere.
Dar ei ştiu că dincolo, unde se duc,
E Pace, iar restu-i tăcere!