Ce merit am...?!

De ce-n atâta har ne scalzi cu bunătate
Și-n Mâna Ta ne porți, Stăpâne minunat,
Când, alții, trec prin viață robiți de nedreptate,
Făr' să-Ți cunoască Glasul și Slava de-mpărat?!...

Ce merit am, că-n viață Te-am întâlnit pe Tine,
Iar azi, atâția semeni Te caută bâjbâind?!
-Tu mi-ai ieșit în cale și m-ai iubit 'nainte,
Deși, părtaș cu răii, am rătăcit, hulind.-

Ce drept am să-mi fii Tată, un Dumnezeu Puternic,
Când alții, ca orfani, prin lume pribegesc
Și tot mai goi, mai fără speranță cad în noapte
Rãpuși de vântul vremii, păcatelor ce cresc?!...

Ai fi putut să treci grăbit, ca toți străinii
Când, jefuit de slavă, zăceam neajutorat;
Samaritean milos, Tu m-ai scăpat de moarte
Și mi-ai rescris: "Iertare!", pe Cruce atârnat.

Puteai să n-ai răbdare, când șchiopătam pe cale
Și ispitit de lume, la foc m-am lepădat,
Însă privirea Ta m-a reprimit cu milă
Să-mi știu nimicnicia de Fiu răscumpărat.

Ai așteptat cu anii, să mă întorc în lacrimi
Și-ofrande de-nchinare la Cruce să aștern,
O viață fără vină, ca jertfă mulțumirii,
În dedicare sfântă, cu tot să mă proștern.

Dar, Doamne, nu sunt vrednic, doar Harul Tău mă ține
Că-n viața asta știu că n-am slujit 'deajuns,
Mult prea puțin lucrat-am slujbaș neprihănirii
Și mult am irosit din timpul ce s-a scurs.

Tu mă cunoști, ca nimeni, îmi știi și năzuința
Și gândul și voința de-a face Voia Ta;
Dă-mi Duhul Tău să-mbrace viața-n străduința
Să împlinesc în timpul rămas chemarea Ta.

Iar de-oi cădea vreodat' sub gheara neputinței
Și, aplecat sub Cruce, Te voi chema-n genunchi,
Să nu îmi iei nădejdea, nici gândul ridicării,
Ci, îndeaproape, Doamne, Prezența Ta s-o simt.

Că viața făr' nădejde, nu-i viață, ci chin veșnic
Doar Tu dai sens trăirii, în lupta cea mai grea,
Păstrează-mă, o, Doamne, ca Fiu, ca rob netrebnic,
Trăind cu demnitate, pân' la venirea Ta.

Amin