Ce mare-i, Doamne, harul Tău!

Ce mare-i, Doamne, harul Tău!
Prin valurile vieții
Ai fost al nost' cârmaci mereu,
Spre țărmul sfânt al frumuseții.

Ne-ar fi-nghițit de mult furia
Vrășmașului ce stă la pândă,
De n-ai fi fost cu noi, Mesia,
Ca să gustăm a Ta izbândă,

Am fi ajuns de mult țărână,
Sau albie de râu uscată,
Smochini uscați din rădăcină,
Fântâni secate fără apă.

În mila Ta, brațul cel tare
Ne-a cârmuit din stânci în stânci,
Ai fost o punte de salvare
Peste prăpăstiile-adânci.

Și n-ai lăsat să ne coboare
Furia celui rău sub glie,
Când solul morții da târcoale
Ai scris: "Viață, Bucurie"

Căci Tu ești Viața și-nvierea,
La Tine-i ultimul cuvânt,
Tatăl din cer ți-a dat puterea,
Sa faci ce vrei și pe pământ.

De atâtea ori ne-ai încercat,
Și ne-ai trecut prin foc și pară,
C-ai vrut să fim aur curat,
În mâna-Ți sfântă o comoară.

Știm, nu Ți-a fost deloc ușor
Când ne zbăteam în suferință.
Tu-ai fost cu noi și în cuptor,
Eram sortiți la biruință.

Ai fost cu noi și ești mereu
Pân' vom sfârși călătoria,
Pe vârf de pisc, dar și la greu,
Tu ne-ai ales să-Ți fim solia.

Să ducem vestea mai departe,
Să audă n-treaga omenire,
Că Tu ești Domn, Stăpân și frate,
Și doar prinTine-i mântuire.