Ce-aș face Doamne-n suferință

Ce-aș face Doamne-n suferință,
De nu ar fi iubirea Ta,
Cu-a mele lacrimi ce aș face,
Dacă Tu nu m-ai mângâia.

Cu-a mele răni ce eu aș face,
De nu mi-ai fi Vindecător,
Dar prin pustiul vieții mele,
De nu ai fi în el izvor.

Ce-aș face eu fără de zorii,
Ce-apar în zori de răsărit,
Cu ei pot ziua eu petrece,
În pace până-n asfințit.

Cu ei lumina e divină,
Ce-aș face oare fără ea,
Căci noaptea e de teamă plină,
Când n-are din lumina Ta.

Ce-aș face-n clipa strâmtorării,
De nu ai fi cu mine-n ea,
În marea rece-a disperării,
De nu ai fi m-aș îneca.

Ce-aș face-n ziua încercată,
De-al vântului furie grea,
Eu Doamne oare-n viața-mi trista,
Ce-aș face de n-ai fi în ea.

Tu ești Acel care ridică,
Povar-atunci când este greu,
Ridici chiar orice întristare,
Ce-aș face fără Dumnezeu.

Tu dai și norii la o parte,
Răsari un soare printre ei,
Ca să te simt mereu aproape,
Căci anii vieții îmi sunt grei.

Tu nimicești orice pieire,
Nădejdea să n-o pierd pe drum,
Să am credință-n vremuri grele,
Ce-aș face de n-ai fi doar bun.

Iubirea Ta mereu e mare,
Fără de ea eu azi n-aș fi,
Spre răsăritul cel de soare,
Care în veci va străluci.

Ce minunat este cu tine,
Ca să te am e minunat,
Puterea cerului mă face,
Să te iubesc cu-adevărat.

Tu ești lumina vieții mele,
Ce mă-nsoțește zi de zi,
Pana la capăt când spre ceruri,
Noi vom zbura în veci a fi.
Amin