Căzut între tâlhari

Căzut între tâlhari Luca 10:30-37

Purtam de multă vreme, în inimă un dor,
De sus de pe coline în vale să cobor,
Să schimb Ierusalimul oraşul minunat,
Cu Ierihonul lumii, în beznă cufundat.

Nu ştiu ce gânduri negre în mintea mea erau,
Şi ce dorinţe stranii, în vale mă chemau,
Ca un tablou cu faimă de vis miraculos ,
Mă fascina splendoarea cetăţilor de jos.

Şi într-o zi frumoasă în zori am hotărât,
Să plec la drum spre locul atât de mult dorit.
Mi-am pus în saci merinde şi apă pentru drum,
Nimic nu-mi sta în cale să pot pleca de-acum.

Lăsam în urmă templul cu toată faima lui,
Măsliinii plini de roade pe coama muntelui,
Nu m-am temut vreodată, o clipă n-am gândit,
La coborâşul care-mi va fi amar sfârşit.

Dar după cale lungă, aproape de o zi,
Când soarele începe, încet a asfinţi,
Ajunsam în pustiul ce pare liniştit,
Dar oameni fără milă în cale mi-au ieşit,

Cumplita lor cruzime, şi-au arătat din plin,
Şi m-au lăsat acolo să mor răpus de chin.
Din noaptea blestemată prea multe nu mai ştiu,
Dar când am deschis ochii, cândva într-un târziu,

Eram gol, plin de sânge, trântit jos la pământ,
Mai trist ca niciodată, de suferinţă-nfrânt,
Din tot ce-am luoat de-acasă nu mai aveam nimic,
Nu mai aveam putere, nici capul să-mi ridic.

Dar când credeam că totu-i pierdut şi am să mor,
Am desluşit prin lacrimi, pe drum un trecător.
Credeam că văd minunea, minunilor cereşti,
Era un om cu vază în haine preoţeşti,

Speranţele pierdute din nou au răsărit,
Dar el, trecând pe-alături s-a-ndepărtat grăbit.
Lăsând în jos privirea am izbucnit în plâns,
Şi ultima speranţă din suflet mi s-a atins.

Şi cum plângeam, în zare deodată am zărit,
Pe drum trecând în grabă acum chiar un levit.
Mi-am ridicat privirea cu lacrimi către cer,
Şi am strigat: Ai milă! Nu mă lăsa să pier,

Credeam cu siguranţă, că am fost auzit,
Dar s-a dus mai departe, aşa zisul levit.
Atunci am închis ochii, căci aşteptam să mor,
Şi-n linştea aceea, am auzit uşor,

Paşi ce vene-au spre mine, dar nu m-am bucurat,
Stăteam pe vatra rece în suflet întristat,
Crezând că trecătorul e tot un om viclean,
Dar, Cel ce se oprise, era Samaritean!

El ma privit cu milă, apoi s-a aplecat,
Şi rană după rană încet mi le-a legat,
Ma luoat uşor pe braţe, ma pus pe-al său măgar,
Şi am plecat pe drumul ce urcă la Calvar,

Când am ajuns la Cruce El s-a oprit din mers,
Obrazul plin de lacrimi cu Mâna Lui mi-a şters,
Am tresărit deodată, văzând în palma Lui,
Un semn, urmă barbară lăsată de un cui,

Străinul ce din moarte salvarea mi-a adus,
Samariteanul milei din drum, era Isus.
Aceasta nu-i poveste sau vis închipuit,
Istoria ce-n parte acum v-am povestit,

S-a întâmplat! străinul căzut între tâlhari,
Lovit de grele patimi şi de păcate mari,
Am fost chiar eu sărmanul, dar într-un ceas cumplit,
Isus Samariteanul la mine sa oprit.

Acum stă lângă tine, nu te împotrivi!
Ridică doar o mână spre El şi vei simţi,
Cum răni ce nici un medic nu-ţi poate vindeca,
În marea Lui iubire Isus le va lega,

Eu sunt o mărturie, din alte mii şi mii,
Din cei sortiţi pierzării la iad pentru vecii,
Isus însă cu milă de mine s-angrijit,
Şi preţul vindecării, la cruce la plătit,

De-acum cu El de mână, eu merg pe un alt drum,
Care nu mai coboară, ci urcă de acum.
Mai întâlnesc şi astăzi tâlhari pe drumul meu,
Dar nu mai au putere să-mi facă nici un rău,

Căci nu mai sunt străinul ce-n grabă cobora,
Spre Ierihonul lumii condus de mintea sa,
Azi urc prin Har spre sfântul Ierusalim ceresc,
Şi oşti nenumărate pe drum mă ocrotesc.

Amin.Februarie 2007 Ilie Belciu