Către ceruri este-o cale

Către ceruri este-o cale, ce nu este doar cu flori,
Însă poți găsi întruna, doar divinile valori,
Este grea dar este plina, de iubire... și mereu,
Poți simți acea prezență, ce o are Dumnezeu.

Calea lacrimilor este, și a grelei suferinți,
Ce sfârșește unde cântă, Domnului acei ce-s sfinți,
Ploaia pietrelor adesea, se arată peste cei,
Ce aleg pe ea să meargă-ndepărtându-se de răi.

Este drumul de durere, ce-i abrupt și-atât de greu,
Dar pe el urca odată, și un fiu de Dumnezeu,
Este drumul întristării, căci și azi batjocoriți,
Sunt acei care doar urcă, sunt scuipați... ei sunt huliți.

Este calea către viață, fără zâmbete pe ea,
Doar în cer e fericirea ce sfârșit nu va avea,
Trece prin adânc de vale, și prin locuri ce-s pustii,
Dar e calea ce sfârșește sus în cer... în veșnicii.

Este calea crucii care, ea ușoară nu va fi,
Dar ea veșnică nu este, în curând se va sfârși,
Chiar de este-n prigonire, a ei trecere mereu,
Cu acei pe ea ce calcă, e întruna Dumnezeu

Chiar de trece prin cuptoare, chiar de trece prin furtuni,
Chiar de este doar îngustă, plină e de mari minuni,
Este ea pe mâna care, pe o cruce o băteau,
În acele cuie care, pe Isus îl răstigneau.