Catapeteasma

Cârpim mereu catapeteasma
ce-a sfâşiat-o Dumnezeu,
cutremurându-ne mireasma
preasacrului din templul Său.

Înghesuiţi în cochilie,
lipindu-ne de reci pereţi
prin universul de pustie,
deajuns ni-i frunza acestei vieţi.

Nu vrem divina Lui lumină,
nu vrem să ne uităm la El.
În micul nostru cuib de tină
ni-i linişte şi căldicel...

Lumina cerului ne doare,
nu vrem noroiul să-l vedem
mânjindu-ne pe fiecare,
ca o pedeapsă, un blestem.

În faţa noastră se întinde
comoara harului divin
nici o scânteie nu ne-aprinde.
Ne mulţumim cu-aşa puţin...!

Deasupra noastră-i zvon de îngeri
în laudă lui Dumnezeu.
Noi ne-ndărătnicim în plângeri.
Noi nu vrem să ieşim din eu.

Dar într-o zi, se va deschide
perdeaua sfântului locaş.
Când viaţa-n noi se va închide,
pe cine vom avea chezaş?

Isus, al jertfei Miel, ce-acuma
ne-ntinde mântuirea blând,
va fi Judecător, precum a
vestit El Însuşi pe pământ.

Preschimbă-ne Tu, Domn a toate,
Deschide-ne spre sfinte zări,
de jos privirea ne-o abate
şi mută-ne-o în depărtări.

Arată-ne slăvita faţă
a vieţii veşnice, de-apoi
strămută-ne-n tărâm de viaţă
şi naşte-ne din nou pe noi.