Cât de neuitată ești

Cât de neuitată ești... dar ce departe-i
azi a ta căldură, Casa Prieteniei! ...
Dulcea ta-ncăpere, scumpă grija Martei,
dragostea lui Lazar, inima Mariei.

Cum era acolo zâmbetul de soare,
cum ningeau cireșii straturi de petale,
așternând pe drumuri albele covoare
pentru bucuria revenirii Tale...

- Unde-i primăvara dulce de-altădată
când peste portiță înflorea scumpia,
când umbla prin casă Marta ocupată,
când vorbeai cu Lazăr, când cânta Maria...

Cum era hotarul plin atunci de floare
și întreg cuprinsul plin de tinerețe,
plin era de cântec până-n larg de zare,
numai bucurie, numai frumusețe.

Când urcai cu soții calea pe colină,
Te-nsoțeau cu raze lacrimile serii
și-Ți zâmbea căsuța albă din gradină
cu înfiorarea sfânt-a revederii.

Iar în fața casei să-Ți deschidă poarta
arătând în zâmbet toată bucuria
Te-așteptau iubiții: bucuroasa Marta,
prietenește Lazăr, lăcrimând Maria.

Și-n căsuța albă ca o sărbătoare
de înduioșarea întâlnirii plină
răspândea miresme busuiocu-n floare
prin fereastra largă care da-n gradină...
... Cum au fost de scumpe clipele acele,
cât de neuitate și de fericite,
și-astăzi vai, Iisuse, n-a rămas din ele
numai amintirea umbrelor iubite.

S-a sfârșit frumoasa, dulcea lor poveste
s-a plecat portița, s-a uscat scumpia,
dus demult e Lazăr, Marta nu mai este,
plânge-n casa goală singură Maria.

Când Te vei re-ntoarce vei găsi, Iisuse
din ruini grăindu-Ți neuitata șoaptă...
- Căci când și Credința și Nădejdea-s duse
Dragostea rămâne, plânge și așteaptă!