Cât de mare a fost Tăcerea

Peste Întinderea divină şi bogată,
Acolo unde Tatăl, stă pe tron.
Se aşternuse o tăcere-n dată.
Când printre îngerii se-auzi un zvon.

Un glas de Dumnezeu străbătu-cerul.
Şi răsuna puternic printre îngeri!
"Cine va merge să salveze om
De la păcat şi-al lumilor plăceri?

Nu vreau ca cerul fără om să fie!
Căci l-am creat atât de minunat
Până când în păcat căzu!... urgie!...
Aşa-ncepu-ta lumea de păcat.

Iubesc Eu omul ca pe Fiul meu
Şi vreau s-ajungă iar în nemurire.
Doresc să îl salvez din tot cei greu
Şi să trăiască o viaţă-n fericire!...

O, cât de mare s-a făcut tăcerea!...
Când glasul de Stăpân s-a auzit!
Nimenea, nu scotea o vorbă,
Tot cerul la-ntrebare a amuţit.

Parcă se stinse glasul cel de îngeri
au amuţit din veselia lor,
Cum? Să lăsăm noi slava cea din ceruri?
Să mergem pe pământul morţilor?

Dar dintr-o dată s-a-ntrerupt tăcerea!
Când vocea unui Prinţ s-a auzit
- Iată-mă, Tată vin să-ţi împlinesc voia
Eu mă supun la planul Tău smerit.

Şi dintr-o linişe deplină îngerească
Al sfiinţilor rămaşi fără cuvinte,
Ca într-un cor, din patria cerească
Răsun-au, mii de tonuri, contopite!...

- Cum? Tu un Prinţ din slăvile prea-nalte!
Vrei să cobori în lumea de păcat?
Vrei să trăieăti ca muritor în toate?
Să laşi Tu cerul pentru-n vinovat?

Acel ce-ai cheile împărăţiei;
Şi slava cerului te înconjoară.
Renunţi la ea? să ia-i jugul robiei?
Pentru un om creat odineoară?
*
Dar mai presus de toată strălucirea
Ce i-a fost dată-acolo în mărire.
Mai sus de toate, fost-a ascultarea!...
S-a umilit şi-a coborât din strălucire.

Intra-ta cel Nemuritor în moarte!
Povoara omeniri El o poartă.
Necazul, suferinţa, i-a fost frate.
În toate, El, iubirea şi-o arată.

Întoarce-te acum până se poate,
Predă-ţi viaţa, Celui veşnic sfânt.
Şi vei avea de veşnicie parte,
Cu-Acel ce-a fost o vreme pe pământ..

4-15-2003gl