Cărăruia mea spre munte

Cărăruia mea spre munte
Prin șuvoaie-i de secunde
Le străbat fără de punte
Prin vârtejuri și prin unde.

Din răpuneri în apusuri,
Prin tămăduiri din rouă,
Risipind haine de plusuri
Canonesc o viață nouă.

Pe alături - semănate
Parcă-ar fi de mâini de îngeri
Tot corole parfumate
Neștiind despre înfrângeri.

Întind palma spre-orice floare
Ea spre mine dă petale
Și prin razele de Soare
Pipăim aceeași cale.

Își apleacă crengi arțarul
Îmi înalț spre dânsul brațe
Parcă-am împărți amarul,
Parcă-am aduna speranțe.

Iarba-n văz mi se ridică
Mă înclin în spus de gură
Scăpătându-mă în frică,
Înălțându-mă-n statură.

Mă surprind în centrul zării
Fără limite-n destine,
Iar chemarea depărtării
Mă îmbie după sine.

Nourii albesc zulufii...
Ce copil privesc eu totuși
Înstelările de nuferi,
Prospețimile de lotuși!

Înflorit parcă îmi este
Sufletul o păpădie:
Vrea cu mine o poveste
Noua Viață să o știe.

Iar Ea cheamă-ntreg pământul
Spre-nălțare de la humă...
Mi se rupe-n sus avântul
Fără a căta în urmă.

Nu sunt singur în pășire
Prin puhoaiele de vreme,
Că-i o Cale de Iubire
Și nu am de ce mă teme.