Cântecul veşniciei

Doamne, de mă pui să-ţi cânt...
N-am talent, n-am alăute,
Dar, pun dorului cuvânt,
Printre versuri îl frământ,
Îl rimez pe întrecute,

Îi pun strai de pocăinţă,
Îl împing din cuib să zboare,
Îl ridic din neputinţă
cu largi aripi de credinţă
Şi-l împing avid, spre zare.

Doamne, de mă pui să-ţi cânt
Am să-ţi spun cântecul meu,
Jalea unui om înfrânt,
Ridicat de la pământ,
Făcut fiu de Dumnezeu.

Glasul... în tremol uşor
ca-n vibrări de mandolină,
Va pune-n acord major
simfonia stelelor,
Printre raze de lumină.

Doamne, pune-mă să-Ţi cânt!
Şi-o fac din adâncul fiinţei:
Sfânt eşti Doamne, Sfânt, Sfânt, Sfânt,
Vreau şi-n cer să pot să-Ţi cânt
Melopeea biruinţei,

În care eşti Dirijorul,
Ce dă suflet melodiei.
Fă un semn, să-nceapă corul,
Vreau să întregesc tenorul,
Din Cântecul veşniciei.