CANDELABRUL

În casa unui frate,cu lacrimi arzătoare
Se înălţau într-una,rugi stăruitoare,
Că unul din familie,un fiu risipitor,
A căzut în necredinţă şi stătea nepăsător.

S-au unit în rugăciune şi surorile mai mici;
Prin a Ta înţelepciune,vino Doamne să-l ridici.
Tata,mama-ndurerată
Se rugau; adu-l odată
Să mai vadă adunarea,
Şi-atunci Doamne.. schimbă-i starea.

Sătul de-atîtea invitaţii,
S-e hotărî-ntr-o seară să-şi revadă fraţii.
Dar cu o condiţie: să nu-l silească,
Cumva... să se pocăiască.

Şi...veni la adunare,
Dar stătea în nepăsare.
Se uita pe la pereţi,
Dacă sînt destui de drepţi
Dacă zugrăveala-i bună..
Se uita prin geam la lună,
Şi-apoi tot mai plictisit,
Sus la candelabru a privit.
Şi-atunci, începu a judeca,
C-al cinci-lea bec de-acolo,nu ardea!

Dac-aceşti oameni sînt înţelepţi cu-adevărat,
Becul ars l-ar fi schimbat

În fine..la terminare,
Era in grabă mare.
Lăsă părinţii în curtea adunării,
Şi el plecă pe drumul nepăsării!
Dar în noaptea-ceia ceva la framîntat,
Nu putea să doarmă cînd s-a pus în pat!

Fără să vrea aşa imaginar,
Îi apărea în faţă,candelabrul iar,
Cu cele cinci becuri,în poziţia aprins,
Dar unul dintre ele, era ars şi stins.

Încerca să scape de acest tablou,
Zadarnic era totul, el revenea din nou!

Atunci, o voce năuntrică îi striga aşa:
"Candelabrul acesta e familia ta!"

Mama,tata şi cele două surori erau,
Cele patru becuri ce ardeau,
Iar el în familie era cel mai cu vină,
Un bec ars şi fără lumină.

Tînărul atunci înţelese desluşit,
Î-şi văzu-se starea şi s-a pocăit!
Nu putea să doarmă,cînd s-a pus în pat

ERISBANE 20 03 03