Cândbse-aruncă cu gunoaie

Când se-aruncă cu gunoaie,
Peste sufletu-ți zdrobit,
Taci... cum a tăcut și Domnul,
Când era batjocorit.

Rabdă-n liniște durerea,
Fără ură, fără glas,
Nici în noaptea cea mai dură,
Să nu ai nici-un popas.

Ține candela aprinsă,
Chiar când vântul o lovește,
Căci credinț-adevărată,
În furtună înflorește.

Nu răspunde rău la răul,
Nici disprețui cu spini,
Lasă pacea să vorbească,
Prin tăceri și prin lumini.

Nu privi spre valul lumii,
Nici la cei ce te lovesc,
Ține ochii către Domnul,
Să ai har Dumnezeiesc.

Când povara e greoaie,
Și puterile te lasă,
Domnul merge înainte,
Și-ți deschide drum spre casă.

Nu la oameni stă scăparea,
Nici în braț de muritor,
Ci în Domnul care vede,
Orice rană, orice dor.

Chiar de drumul arde-n flăcări,
Și furtuna cade greu,
Sufletul să-ți odihnească,
Zi și noapte-n Dumnezeu.

Nu-ți pleca privirea-n oameni,
Nici în umbre de pământ,
Ci privește doar spre Domnul,
El rămâne Cel Preasfânt.

Când necazul te apasă,
Și te simți tot mai sărac,
Domnul este adăpare,
Pentru sufletul pribeag.

Iar când greul vine iară,
Ca un val neobosit,
Ține ochii către ceruri,
Și vei merge liniștit.

Căci acei ce-l au pe Domnul,
Nu se pierd în vreme grea,
Și în val și in furtună,
Harul lui îi va purta.
Amin