Când zorii de ziuă se-arată

Când zorii de ziuă se-arată,
Un dor mă cuprinde mereu,
De Cel ce veghează în noapte,
De Cel care duce-al meu greu.

Când soarele raze coboară,
Simt dragostea vie de sus,
Căci soarele-l pune pe ceruri
Al meu preaiubit sfânt Isus.

Când vântul și-arată mânia,
Din apele vii mă adăp,
Departe mă țin și de răiii,
Ce-ntruna mă-mping spre prăpăd.

Mă las în genunchi când se lasă,
O vreme mai grea pe pământ,
Și zbor căci odihna cerească,
Mi-e ținta ce-o am eu în gând.

Când luna pe ceruri răsare,
Cu pleoapele grele-ațipesc,
Cu pace în suflet mi-e somnul,
Oștiri ce-s cerești mă păzesc.

Mi-e inima viu îmbrăcată,
În haina iubirii de sus,
În față-mi sclipește o urmă,
Lăsată ce-a fost de Isus.

Mi-e gura mereu doar deschisă,
Pe buze un cânt e-auzit,
Nu tac căci de sus eu iubirea,
În clipele grele-am primit.

Trăiesc o poveste-mplinită,
Cărarea ei este-al meu vis,
Ce-și are-mplinirea acasă,
Acasă mi-e azi Paradis.
Amin