Când visele-ți devin o cale

Când visele-ți devin o cale,
pe picurii ce au căzut,
de sânge sfânt din fruntea care,
purta coroana un tăcut,
vei fi purtat pe aripi albe,
a dragostei fără sfârșit,
căci visele ce sunt spre ceruri,
au împlinirea-n infinit.

Când viața ta în urmă lasă,
o urmă demnă de urmat,
sub bice, pietre și ocară,
îți este pasul ne-ncetat,
să nu regreți tu nici-o clipă,
de tot ce vei întâmpina,
căci toate-n urmă vor rămâne,
de cerul stă în fața ta.

Când inima în piept se zbate,
de dor... de dragoste mereu,
ce-aduc doar gânduri care zboară,
spre necuprinsul Dumnezeu,
vor fi săgețile-aruncate,
cu necredință, ca să fii,
un sec de dor... sec de iubire,
ce rătăcește în pustii.

De-ntâmpini grele vremi în cale,
și nu oprești... atunci vei fi,
sub judecata gurii care,
cu răutate va lovi,
dar să privești doar înainte,
rămâi sub har Dumnezeiesc,
sub el sunt cei care aleargă,
care vre-o dat... nu obosesc.
Amin