Când pleacă cei dragi

Când pleacă cei dragi
autor. Diana G. U.

Când pleacă cei dragi prea devreme,
Se rupe o lume, se frânge un ram,
Rămân întrebări și durere,
Și lacrimi ce-ngheață, pe-al inimii geam.

Plecarea grăbită-i o rană deschisă,
Un gol ce în piept nu poate fi umplut,
O carte de oaspeți ce pare închisă,
Un zâmbet ce brusc a rămas în trecut.

​Dar dincolo de-astă durere amară,
Ce strânge în chingi pasul cel obosit,
Se-ascunde o taină, în toiul de seară,
Un gând ce ne spune că nu s-a sfârșit.

Căci nici-o plecare, oricât de nedreaptă,
Nu poate să rupă ce-a fost împletit,
Iubirea e vie, veghează și-așteaptă,
Pe țărmul iubirii ce-i neprihănit.

​Ne vom întâlni, nu e doar o poveste,
Nu-i doar un refren pentru cei ce suspină,
E doar adevărul ce astăzi mai este,
Că viața se mută din umbră-n lumină.

Îi vom revedea cu aceeași privire,
Dar fără de urme de boală sau chin,
O caldă și sfântă, eternă uimire,
Sub cerul curat și de-a pururi senin.

Plecat-au devreme, lăsând o potecă,
Să știm încotro să ne ducem și noi,
Când viața aceasta, ce-i scurtă și seacă,
Va trece ca norul purtat înapoi.

Ieși-vor în cale la porți de lumină,
Acei ce-au lăsat un suspin și-au plecat,
Cu mâna întinsă, cu fruntea senină,
Spunând că durerea de-aici s-a uitat.

​Nu plânge apusul, chiar dacă el doare,
Și lasă nădejdea în piept să-ți tresalte,
Plecarea devreme, e doar o mutare,
Din valea de lacrimi, în zări preanǎlte.

​Așa că pășește prin ceață și doruri,
Cu ochi-ațintiți către marea credință,
Acei ce s-au dus n-au pierit în decoruri,
Ne-au luat-o-nainte, au azi biruință.

​Vom plânge o vreme, căci lipsa lor arde,
Iar casa e mută și goală mereu,
Dar timpul ne duce spre alte hotare,
Spre țărmul pe care-i Stăpân Dumnezeu.

​Nu-i singur cel singur în noaptea profundă,
Chiar dacă genunchii îi sunt închinați,
Iubirea străbate prin ceață și undă,
Și-n duh ne mai leagă de cei ce-s plecați.

​Ei nu sunt în groapă, în tina cea rece,
Frumosul lor suflet în cer a zburat,
O clipă de umbră prin lume le trece,
Dar viața eternă de-acum i-a îmbrăcat.

​Păstrează dar candela vie și-aprinsă,
Și mergi înainte prin viscol și ger,
Cu fruntea spre ceruri și palma întinsă,
Spre marea și sfântă iubire din cer.

​Și când se va-nchide și cartea ta, iată,
Iar drumul prin lume va fi terminat,
Te-așteaptă la poartă familia toată,
Și dorul de-o viață va fi mângâiat.

Și-n clipa aceea de har și splendoare,
Oftatul din urmă va fi risipit,
Iar dorul ce astăzi în suflet ne doare,
Va fi doar un vis ce de mult s-a sfârșit.
Amin