Când noaptea e grea ca duna bunicii

Când noaptea e grea ca duna bunicii,
Mă-apasă pe umeri, mă trage în jos,
Mă-așez și privesc prin geam, licuricii
Ce-aleargă în zbor și se joacă voioși.

Slăbit de putere dar văd că-am zâmbit,
Oftez obosit, însă-așa mulțumit,
Că-am putut izbuti-n tot ce mi-am propus
Și ziua la capăt cu bine am dus.

Și noaptea mai grea, mă trage mai jos,
Mă-așez pe genunchi vorbind cu Hristos;
În duh și-adevăr Îi aduc mulțumiri,
Har nemărginit ce îmi dă împliniri.

Cu mine-i pe drum când plec și când vin,
Mă simt sprijinit, însoțit pe deplin.
Cu recunoștință Îl ador și-L ascult,
Uniți în iubire, Îl binecuvânt.

Și vreau ca în mine pe veci să trăiască,
Să fiu liniștit, pacea Lui să domnească,
Prin Duh Sfânt în pieptu-mi, El să radieze
Căldura divină să mă lumineze.

Și cum licuriciul lucește în noapte,
Și eu l-am văzut săltând bucuros,
Doresc să se vadă în umblet, în fapte,
Viața-mi trăită spre-un cer glorios.