Când mi-este inima-ntristată

Când mi-este inima-ntristată,
Când simt durerea cea mai grea,
Alerg la ape ce-mi dau viață,
Să vindece durerea mea.

Când curg pe-obraz lacrimi șuvoaie,
De suferinți... eu gândul meu,
Îl duc să odihneasc-o clipă,
La pieptul cel de Dumnezeu.

Când tulburată-i marea vieții,
Îi cânt un cânt s-o potolesc,
Căci o cantare-i alinare,
Mereu doar cânt... nu obosesc.

Și valurile ce mânie,
Vor sa aducă-n fața mea,
Se-ntind pe-adâncul cel de mare,
Să mă înece n-or putea.

Când norii vin cu ploi de jale,
Necazul bucuros îl iau,
Căci eu de nori nu am vre-o teamă,
Privesc spre cer sub ei când stau.

Râvnesc o dulce primăvară,
Spre care-alerg far-a opri,
Trec și de nori, trec și de ape,
În urmă las orice-ar veni.

Iar dacă muntele se-nalță,
În fața mea ca să cobor,
Acele aripi nevazute,
Desfac și peste el eu zbor.

Căci dincolo de el e zarea,
Ce pace-aduce ea mereu,
Iar dincolo de zări m-asteaptă,
Al meu iubit sfânt Dumnezeu.
Amin