Când m-ai chemat

Ce blândă mângâiere mi-ai aşezat pe frunte,
Aleasă miruire cu iz de primăvară,
Ca roua bătrâneţii pe tâmplele cărunte
Ce-nviorează ruga rostită într-o doară!


Adânc resimt chemarea la binecuvântare,
În dor amar mă mistui, atins de nemurire,
Se-aprinde o lumină, se naşte înc-un soare,
Pe bolta vieţii mele, aleasă strălucire;


Din roua glăsuirii mi-ai aşezat pe buze
Cuvinte să se nască din sloboda-mi vorbire,
În strai din harul slavei m-ai îmbrăcat, Părinte,
Smerit, în plecăciune, să îţi aduc slujire,


Şi blânda-Ţi mângâiere o simt amar în sânge,
Povara datoriei făcând-o mai uşoară,
Ca ploaia minunată, ce picurii-şi răsfrânge
Pe flori îmbobocite, în prag de primăvară;


Atunci, în noaptea albă, mi-ai pogorât în suflet
Din focul ce-ncălzeşte şi curăţă ogorul,
Ai semănat Sămânţa. Şi obosit de umblet,
La uşa casei mele Ţi-ai odihnit piciorul,


Şi-a încolţit în mine Cuvântul ca o floare,
Udat de lacrimi sfinte, şi încălzit de Tine,
Pe-ogorul necredinţei, a dragostei chemare
Înviorând grădina lăsată-n părăsire.


De-atunci, slujirea-mi pare frumoasă şi uşoară,
Pe frunte port pecetea de binecuvântare,
Ca roua minunată, ce-n prag de primăvară
Pogoară înviere peste-un boboc de floare…