Când în ceasul încercării

Când în ceasul încercării,
Vântul bate ne-ncetat,
Clipa suferinței grele,
Când mi-e greu să o străbat,
Când sunt valuri ridicate,
Când adâncu-i tulburat,
Strig la Domnul... mă aude,
Se coboară El îndat.

Când în zi se lasă noapte,
Să mă tulbure ce-ar vrea,
Când se-aud atâtea șoapte,
Să n-am pace eu în ea,
Când cutremură pământul,
Încercările când vin,
Doar ridic spre ceruri ochii,
Domnu-aude-al meu suspin.

Când se-aude de războaie,
Scuturând din temelii,
Tot pământul... omenirea,
Simt doar dragostea dintâi,
Căci doar vie mi-e nădejdea,
Și în zori și în apus,
E nădejdea în puterea,
Ce o are doar Isus.

Cine poate să mă smulgă,
Din ogor... căci eu sădit,
Sunt de mâna cea străpunsă,
Moartea ce a biruit,
Margine n-are iubirea,
Ce mi-e scut ea zi de zi,
Teama este alungată,
Nu mă tem orice-ar veni.

Cine poate să m-aplece,
Sprijin când mi-e Dumnezeu,
Temelia mi-e zidită,
Pe-adevăr... eu sunt al Său,
Nu mă clatină furtuna,
Se oprește când rostit,
E cuvântul care poate,
Să dea viață poruncit.

El m-a înviat pe mine,
Prin cuvânt m-a dezlegat,
Pe un deal al biruinței,
Harul Său ma așezat,
Nu privesc' napoi... spre moarte,
Căci mereu în fața mea,
Strălucirea e prezentă,
Eu alerg mereu spre ea.
Amin.