Când glasul Său de sus se-aude

Când glasul Său de sus se-aude,
Se-nchină munții înălțați,
Aud și surzii... cântă muții,
Și morții sunt ei înviați.

Oprește râul care curge,
Și timpu-n loc oprește el,
E glasul Celui ce odată,
A fost jertfit El ca un Miel.

Când strigă-n tunetul din ploaie,
Oprește-n loc acest pământ,
Priviri ridică glasul care,
El este-a Domnului Cel sfânt.

El leagă rănile ascunse,
Dezleagă robii ce-s robiți,
Dă viață celor morți în Duhul,
Putere celor ispitiți.

El dă lumină celor care,
Adesea ei doar ratacesc,
El întărește cu tărie,
Pe cei care slăbănogesc.

Hrănește sufletul ce este,
În alergare el flămând,
Căci glasul blând, plin de putere,
Este un glas ce-i veșnic sfânt.

Străpunge norii și furtuna,
Oprește vântul mânios,
Căci glasul care se aude,
Este a Celui glorios.

A Celui care sus pe cruce,
El pan-la capăt a luptat,
E glasul Mirelui ce iată,
El strigă că revine-ndat.

Se-aude azi... se-aude tare,
Să ne trezească mult ar vrea,
Să fim în ziua cea măreață,
Doar gata pentru-a ne-nălța.

Să fim mireasa fără pată,
Să fim în cuget doar curați,
Să fim de El... în cer... acasă,
În clipa mare înalțați.

El strigă fără încetare,
Căci vrea să fie auzit,
De cel ce-i mic, de cel ce-i mare,
De cel ce este obosit.

De cel oprit pe-adanc de vale,
De cel pe margine de drum,
Grăbiți-vă... azi strigă glasul,
Nu-i vreme de pierdut acum.

Nu este timp de poposire,
Nu este timp de-a amâna,
E-atat de-aproape astăzi clipa,
Când El pe nor se va vedea.

E-atât de-aproape revenirea,
Ne spune glasul auzit,
Acel ce strigă... este Domnul,
Ce vrea pământul mântuit.

Să-l ascultăm cu umilință,
Și să fim gata de-a pleca,
Căci vine ziua, vine clipa,
Când El din cer nu va striga.

Va fi târziu... va fi doar noapte,
Atunci nu se va auzi,
În bezna rece va fi clipa,
Când doar târziu atunci va fi.
Amin