Când eu rătăceam pe cale

Când eu rătăceam pe cale, erai Cel ce mă găsea,
Mă luai Doamne de mână, îmi luai povara grea,
Ochilor dădeai lumină, urmă Ta ca să o văd,
Să nu fiu eu rătăcitul, care moare în prăpăd.

Să nu fiu eu la răscruce, cel în hotărâri pripit,
N-ai lăsat Isuse-n vale, ca să fiu de ea orbit,
Am văzut mereu lumina, ce de sus se cobora,
Era una ea divină, căci de sus e doar a Ta.

Când venea o amăgire, cu iubire mă trezeai,
Tu Izvor de apă vie, zi și noapte mă păzeai,
Ca să nu mă pierd pe cale, în a lumii amăgiri,
Să nu-mi fure-a mea privire, păcătoasele sclipiri.

Mi-ai pus pasul pe cărarea, ce sfârșește ea doar sus,
De-acea hain-a amăgiri, Tu m-ai dezbrăcat Isus,
Mi-ai deschis mie o cale, numai prin al Tău cuvânt,
Când am devenit eu fiul, Celui prea înalt și sfânt.

Mi-ai zidit o temelie, ce n-o poate dărâma,
Vântul ce adesea bate, nici furtuna ce e grea,
Căci pe culmea cea de stâncă, de-a Ta mână am fost pus,
Și nu poate să dărâme, nimeni ce-a zidit Isus.

Dar Isuse... suferința, când pe cale apărea,
Era ea mereu ușoară, că-mi dădeai Tu pacea Ta,
Și-acel greu care și astăzi, pare uneori prea greu,
E ușor căci văd cum Doamne, Tu lucrezi în greul meu.

Văd cum îmi salvezi ființa, când vin valuri spumegând,
Ba mai mult... îmi dai putere, printre valuri să îți cânt,
Căci în mine bucuria, e prezentă ea mereu,
Bucuria mântuirii, care azi o am și eu.

N-ai lăsat ca eu vre-o dată, să fiu singur în pustiu,
Tu ai fost izvor de apă, mi-ai fost scut în ceas târziu,
Ai fost lângă mine Doamne, nicicând nu m-ai părăsit,
Când gustam singurătatea, mă simțeam cel mai iubit.