Când Dumnezeu coboară

Când Dumnezeu coboară, cutremură pământul,
În loc stă și furtuna, în loc stă chiar și vântul,
Și timpu-n loc oprește, prezența Lui Isus,
Răsare răsăritul, apune un apus.

Când raza de lumină, în noapte luminează,
Și luna de pe ceruri, stă nemișcată... trează,
Și norii seacă-ndată, nu pot din nou stropi,
Căci teamă au de raza, ce-i poate despărți.

Când Dumnezeu coboară, cutremură adâncul,
Se îngrozește marea, la El este cuvântul,
Ce valul potolește, căci este temător,
De Cel Atotputernic, a toate Creator.

De El se teme noaptea, și timpul ce e greu,
Căci El alungă groaza, El este Dumnezeu,
El face ca să tacă, furtuna din adânc,
Dezleagă lanțuri grele, când se aude-un cânt.

Când Dumnezeu coboară, e soare-n jurul tău,
Lumina ce nu piere, e doar la Dumnezeu,
E răsărit și-n noapte, strapunsă este ea,
De raza de lumină, ce-o poate lumina.

Pădurile îi cântă, în foșnet auriu,
Și florile-n mireasmă, deschise-n ceas târziu,
Și firul cel de iarbă, doar Lui îi e supus,
Stau toate-n închinare, în fața lui Isus.

Atunci când El coboară, e har Dumnezeiesc,
Putere dă acelor, aici ce obosesc,
Iubirea Lui dă viață, căci doar în mâna Sa,
E calea către ceruri, pe urma ce-o lăsa.
Amin