Când crinii suspină...

Se-nmirezmează valea când crinii suspină,
Din adâncul sevei ei scot ciutura plină
Să își aline setea truditul călător...
Ai suspinat vreodată suspinul crinilor?

Bujorii plâng feeric, în lacrimi de rubin,
Petale așternute spre-un Nou Ierusalim
Spre-a ne feri piciorul de colțul ascuțit;
Le-ai plâns vreodată plânsul, ca ei te-ai dăruit?

Se-mpărtășește huma, când Pâinea se frânge,
Din mireasma sacră, din Jertfa ei de Sânge,
Din rugul durerii de boabe sfărâmate;
Te-ai frânt oare ca Pâinea, în Iubire, frate?

Când ghioceii poartă tolbe grele-n spate
Îi urmează-alaiul de flori descătușate,
Câmpia radiază-n strai multicolor;
Purtat-ai tu vreodată în spate tolba lor?

Dacă n-ai suspinat, n-ai plâns, nu te-ai frânt așa,
N-ai împărțit misive, nu știi ce-i Dragostea,
Numai răbdând în teascuri poți deveni licoare,
Ești un fagur dulce-al Iubirii, în ce doare.

Veniți, în susurul de spice legănate
Să intonăm Iubirea, să o trăim în fapte,
Florile sunt o jertfă, dar Calea nu-i cu flori,
Doar în Cristos noi fi-vom prin El biruitori.

Pe banca cea din urmă să ne-așezăm smerit,
Să-I mulțumim din suflet pentru că ne-a iubit,
Să Îi dăm toată cinstea și slava Domnului,
Să așteptăm slujindu-I Împărăția Lui.

Amin!