Când...

Când văd pustiul şi-apăsarea-n faţă,
Având jăratic în al meu veşmânt,
Nebiruită renasc la viaţă
Prin puterea Sfântului Său Cuvânt.

Când simt că fericirea mi se stinge
Ca soarele măreţ în asfinţit,
O nesecată nădejde mă-ncinge,
Curge din izvorul Lui veşnic şi fericit.

Când vântul îmi adie prin buzunare
Şi văd însetată sărăcia cum se aşterne,
Plină de credinţă, stau în aşteptare
Până când El cu bogăţie va cerne.

Când brusc tresar din somn
În noaptea-ncremenită şi posacă,
Se îngrijeşte scumpul şi dulcele meu Domn
Spre culmi de visare, liniştea să toarcă.

Când fiecare coală albă e pe dos
Şi caut s-aştern pe ea împlinirea,
Din răscruce, îmi schimbă-n frumos,
Cu al Său soare îmi topeşte dezamăgirea.

Când egoismul îmi cade uşor pe rânduri
Ca frunza desprinsă dintr-un copac,
Într-un foşnet, El mi-l anihilează din gânduri,
De sus azvârle peste el un sac.

Când dintr-o încâlcire de cuvinte, uit refrenul,
Gonit de învelişul grijurilor în altă parte,
Atunci în gara nesiguranţei, soseşte trenul
Cu un Prieten drag venit de departe.

Când îmi voi găsi odihna într-un colţ cu verdeaţă,
Fără lacrimi care să se prelingă pe obraz,
Am să zăresc făptura Lui măreaţă,
Voi sfârşi, războiul mare al vieţii, ca un viteaz.