CĂLĂUZA

CĂLĂUZA

Spre cer îmi zboară gândul meu,
când inima-mi slăbeşte.
Şi-aud un glas din Dumnezeu,
ce tainic îmi vorbeşte.

E drumul meu atât de lung ?
Primejdia-i prea mare ?
Eu ţinta parcă nu mi-ajung
pe drumul fără soare.

Pornesc din nou pe-un deal sărac
şi-ngustă mi-e cărarea.
Durerea mea nu are leac ?
Nu-mi va veni salvarea ?

Eu văd cum stelele pe rând
trimit câte-o lumină
şi-aud un glas atât de blând
ce dorul mi-l alină.

Sunt prea mulţi spini în drumul meu,
pe dealuri mari şi grele!
Te-aştept, să mă ajuţi mereu,
la crucea vieţii mele.

Când piedici mari de netrecut,
viclean, îmi stau în cale,
Tu-mi eşti şi pavăză şi scut
cu gândurile Tale.

Doresc s-ajung cât mai curând,
la ţinta minunată.
Din nou un glas, atât de blând,
cărarea mi-o arată.

Eu las al drumului tumult
şi-a inimii durere.
Şi glasul dulce îl ascult,
cu stropi de vis şi miere.

Povara crucii orişicui
nu-i grea, când crezi în Domnul,
şi-n rugăciuni, de dragul Lui,
alungi din tine somnul.

Săgeţi duşmane vin oricând
şi rana-mi sângerează.
Dar glasul cel atât de blând
din nou mă-mbărbătează.

Mă scol şi iar pornesc la drum
cu crucea în spinare.
Nu-i ţinta prea departe-acum
şi simt o-nviorare.

Mă-ntreabă vasul meu de lut:
- "Dar ţinta nu mai vine ?"
Şi-aud un cânt din Nevăzut,
din zările senine.

Ce bine e să mergi cântând
chiar dacă porţi o cruce,
când ai un glas atât de blând,
ce tainic te conduce!

Deodată văd în drumul meu
un Râu şi o Cetate.
Şi mă întreb: "Voi trece eu
cu crucea mea în spate ?"

Dar glasul, care m-a condus
pe-ngusta cărăruie,
şopti: "Priveşte la Isus
cum rabdă blând în cuie!

Tu pune-ţi crucea vieţii jos
şi treci râul din faţă!"
Şi glasul m-a condus duios
spre-o nouă dimineaţă.

În poarta de mărgăritar
eram plin de uimire,
văzând un Astru plin de har:
Isus, cerescul Mire.

Cu glasul Său, atât de blând,
chematu-m-a la Sine.
Şi-au izbucnit atunci cântând
oştirile divine.

-"O, Domnul meu, eu sunt prea mic
să-Ţi merit răsplătirea!"
Dar El mi-a zis: -"O, nu-i nimic,
căci totul e iubirea!"