Ca un hulub

Ce aş putea să iau din tine
lume
atunci când mă voi duce din noroi
în colţul veşniciei şi,
cu nume,
voi încropi mereu edenuri noi?

Voi regreta că nu te
cultivasem
în pieptul meu cu aripi de nesaţ,
deşi la sânul tău de praf
crescusem,
alintul tău fardat
fiindu-mi laţ?

Şi mă întreb
cu sufletul la gură:
când frânghia care mă ţine rob
s-o rupe
şi oceanul de căldură
va-nsidefa acest gângavic ciob

Ce inimă ar fi de-ajuns
să creadă
nemaivăzutele
de cer
giuvaierii,
lumina Lui cu scânteieri de zadă
învăluind suav ai Săi copii?

Voi sta în mută,
pură adorare
pe-acel inponderabil infinit
ca un hulub
în veşnică mirare
doar pentru simplul fapt
că L-am iubit.


23 ianuarie 2008