Ca epitaful scris pe un mormânt...

Ca epitaful scris pe un mormânt...

Eram acasa când s-a întâmplat.
Singur şi obosit, mă aşezasem pe canapeaua murdară,
îngândurat,
iar privirea fugară mi s-a oprit confuză
pe un raft.
Era acolo. Întunecată şi tăcută,
dar cuvintele ei nerostite zdruncinau tulburător liniştea,
liniştea conştiinţei mele
adormite.
Încercam să desluşesc visător
literele acelea aurite
îngropate sub stratul de praf;
şi răsfoiam în mintea mea, preocupat,
printre filele ei învechite...
Am şi uitat
când am deschis-o în trecut ultima dată.
Cât să fie?
Parcă trăiam o altă viaţă,
în altă lume
şi în această încăpere nu era
atâta murdărie...
Mizeria din suflet a pângărit totul în jurul meu,
nestăvilită!
Şi astăzi mă întreb îndurerat: Oare...
Oare mai poate fi oprită?
Privesc din nou la cartea prăfuită.
Tăcerea ei mă cheamă, mă caută,
mă strigă!
Şi mă întreb mirat: S-o iau? Să o deschid?
S-o las acoperită?
Gândirea mi se-adună.
N-ar fi atât de greu s-o iau, să o deschid,
plângându-mi amăgirea!
Dar tot ce am greşit...
Mai poate fi iertat?
Bătăile din uşă mi-au întrerupt subit visarea, iar
întrebările
se-nvălmaşeau prin atmosfera sufocantă,
hrănindu-mi frământarea.
Deschid uşa
absent şi dezinteresat. Şi mă trezesc târziu
strângând în mâini un plic,
un plic ce-n apăsarea dureroasă a clipei
m-a readus.
Nu ştiu ce îmi va spune dar, nervos,
am presupus,
privind pierdut către expeditor,
că nu sunt veşti prea bune.
Privirea-mi încordată
devorează cu iuţime scrisoarea concisă şi
ireproşabil redactată.
Şi se izbeşte curând, brutalizată,
de un cuvânt tipărit cu litere mari
şi îngroşate,
ca epitaful scris pe un mormânt.
Mă simt distrus, deşi încerc să mă adun...
“EXCLUS”
Aşa deci... Ce să spun?! Era de aşteptat, mai repede sau
mai târziu!
Şi nu pot fi surprins că s-a-ntâmplat.
Mă doare totuşi nepăsarea lor şi felul nemilos
în care mi-au transmis!
Am fost delăsător şi nesupus, îmbrăţişând ispita,
mai mult în fiecare zi, până când am cedat
definitiv.
Şi astăzi... M-au exclus.
Fără motiv? Nu! Însă fără milă
şi fără încercarea de a fi adus din nou
pe calea bună!
Ce braţe m-au cuprins? Ce paşi m-au căutat?
Sub ochii lor am decăzut,
când mă priveau cu degetul întins
şi glasul mut.
Ce mână m-a atins, să mă întoarcă din păcat?
Mai bine au stârpit
tot răul din mijlocul lor, păstrându-şi imaginea respectabilă
nepătată,
şi m-au aruncat! Mai bine s-au păzit.
Acum sunt ca un vameş
şi un păgân.
De parcă ieri eram mai bine...
Şi până nu las tot şi mor faţă de viaţa mea de-acum
nu vor
să mai aibă de-a face cu mine!
Dar cum să pot? Cum să mă lepăd
fără ajutor?
Privirea mi-a căzut din nou pe Cartea Sfântă
de pe raft.
Dar mă privesc zăcând, lipsit de vlagă,
ca-ntr-un cavou,
şi-mi pare că miroase greu de când am fost
înmormântat.
Cu ce drept s-o deschid? Mulţimea bună, binevoitor
m-a condamnat!
Şi când duhnesc greu a putreziciune, ar mai avea ceva
să-mi spună
decât: “Tu nu poţi fi iertat!”?
Ce rost mai are să înalţ o necurată rugăciune...
Nu pot reface tot răul făcut şi pentru mine
s-a sfârşit.
Când am greşit, pentru vecie m-am pierdut!
Singur m-am condamnat la moarte,
la moarte veşnică,
eu singur m-am vândut din nou vechilor patimi
ca un prost!
Şi-acum... Ce rost mai are să trăiesc?
Ce rost mai are-acum?
Ce rost?
...