Bunicii

Aş fi ascultat de basme
Despre zmei, despre voinici
Pline de entuziasme
Povestite de bunici.

Eu i-aş fi ţinut de mână
Când mai trainic, când grăbit,
Cunoştinţa lor bătrână
M-ar fi tot înţelepţit.

Pe genunchii lor, cuminte,
Aş fi aşteptat supus
Bătrâneştile cuvinte
Ce ar mai avea de spus.

Iar din palmele crăpate
Dulciuri, cred, că-aş fi cules,
Şi balaurii că, poate,
Mi-ar fi dat vreun interes.

Câte lucruri uimitoare
Uluit aş fi-ascultat
De la vremuri legendare
Până-n coasa de pe hat.

De la doina ancestrală
Până la filosofii
De politică şi boală -
Ghicitori pentru copii.

Ci-au venit nu din poveste
Tipii infinit mai răi
De-au trecut cu cizma peste
Amândoi bunicii mei.

Îngropaţi au fost cu graba,
Iar călăii au cântat
Că făcură bine treaba
Cum au vrut, cum li s-a dat.

Apoi îngropară fapte
Sub statuile de-eroi,
Însă patruzeci şi şapte
Muşcă crud încă din noi.

C-au pierdut mulţi amintirea,
Ba şi mintea şi-au pierdut
Şi ridică cotropirea
La un rang de început.

Ameţiţi de aberaţii
Şi mentalităţi de orci
Ei în venetici văd taţii
Grohăind ca nişte porci.

Eu îmi port în pasul Căii
Poate că puţin venin,
Dar nu cânt ca nătărăii
Că bunicii-s morţi în chin.

Nimeni nu mai vrea să certe
Un trecut plecat demult:
Dumnezeu deci să îi ierte
Pentru toate ce-au făcut!

Nu cat răzbunări aicea,
Nu chem foc pe ocupanţi
Îmi jelesc nespus bunicii
Omorâţi şi îngropaţi.

Nu vroiau ei ca să fie
Aruncaţi printre cei morţi,
Doar visau o bucurie
Se-nţelege şi nepoţi.

Hotărâră altfel inşii
Fără gânduri şi obraz:
Eu rămăsei fără dânşii,
Fără mine au rămas.

Dumnezeu ştie mai bine
Cui şi cât să-i pună-n sân:
Cine-a rămânea – ruşine,
Cine-a rămânea - român...

Anii trec cum şi zburară...
Ori că-i soartă, ori că-i plan:
Şi bunicile plecară
Amândouă într-un an!