Bucuria prigonirii

Pamantul e-mpanzit cu suferinta
si oamenii in ea sunt intocmiti,
dar cei ce-ajung sa umble prin credinta
de-acest firesc amar sunt izbaviti.

Si, fericiti, cum nu se poate spune,
ei, posesorii aurului sfant,
Calatoresc in liniste prin lume,
traind in ceruri, chiar de pe pamant.

Neobservati, smeriti cu-acest tezaur,
ei trec prin viata-atata de usor...!
Si totusi, unii, mai bogati in aur,
sunt pusi in foc s-arate darul lor.

Aceasta este calea suferintei -
A suferintei celui creincios.
Dar totusi, dupa legile credintei,
acesta-i darul cel mai pretios.

E greu sa fii chemat, cu propriul sange
credinta-n Dumnezeu a o semna.
Dar ce onoare-atuncea cand un inger
va cobori, putere ca sa-ti dea...!

Cei ce te prigonesc nu vad minunea.
Cu furie in tine ei lovesc.
Dar Dumnezeu iti urca slabiciunea
in carul de victorie, ceresc.

Ciocane bat, jignirile rasuna.
Dar in urechea ta sunt simfonii...
Si coruri triumfale impreuna,
te poarta-n pragul sfintei vesnicii.

Tu plangi...dar nu de mila carnii tale,
ci de a lor, cu sufletu-n obezi,
ca nu li-i dat s-auda osanale,
ca nu vor sa te lase sa-i salvezi...

Si totusi... cand ogorul se stropeste
cu lacrimi si cu sange si suspin,
intr-un tarziu ajunge de rodeste
si Domnul biruieste-atunci deplin.

Caci bobul semanat spre putrezire,
va invianti-o zi, cand nu gandesti
si multa roada, de neputrezire
va strange in hambarele ceresti.