Bucheţelul de flori

Primăvară devreme. Mă pornesc în păduri.
Iară soaţa-mi cu-o vorbă de pe prag mă conduce:
„Poate vezi ghiocei, căci mă rog, n-ai să-i furi...
Un buchet cât de mic n-ai să uiţi a-mi aduce?..”

Eu i-am spus: ”Ce mai vorbă, asta e se-nţelege -
Un buchet voi putea pentru tine-a culege!”

În pădure, puzderie de flori înfloreau,
Că puteai ca să treci printre ele cu o coasă.
Căutai ghiocei; – ghiocei nu erau...
Dară ce, - o brânduşă, mai puţin e frumoasă?

Brebenei, viorele, steluţe şi alte
Floricele mai scunde, floricele mai nalte...

M-aplecai viorica în palme s-o prind,
Însă ea era aşa, absolut neapărată;
„O s-o doară...” – m-am prins că mă-mpunge un gând.
O lăsai deci pe dânsa... apoi încă o surată...

Căci nu pot singurică s-o las - nu e bine;
Peste câteva ore, vezi noaptea că vine.

Brebeneii prea gingaşi erau ca să-i smulg.
Iar steluţele.. ce-o să fac cu-n buchet de steluţe...
Mă călcă pe spinare uncheaşul Amurg
Că flori nu mai vedeam de-s urâte, drăguţe...

Deci porni înspre casă puţin cam abătut,
Înţelegeţi, - soţia un buchet a cerut.

Însă ea a crispat doar un zâmbet uşor:
„Tu se vede, ai uitat unde este pădurea...
De, decât să ajuţi să se-mplinească un dor,
Mai uşor e să umbli pe-undeva, pe aiurea.”

Eu i-am spus: ”N-am putut. Orice viaţă mă doare;
N-am putut omorî până chiar şi o floare.”

Însă ea îmi arătă un dispreţ doar lejer.
Atunci eu am ieşit hotărât, drept în noapte
Pe Ursa Mare mă căţărai drept în cer
De ajunsei bărbat până-n Calea de Lapte.

Şi am prins a culege din ea stele şi stele
Smulgându-le din rădăcină pe ele.

M-am întors înspre zori obosit, înciudat
Cu-un buchet emanând rază pe altă rază.
„Unde-ai fost?" – speriată soţia a-ntrebat-
"Unde-ai fost? Toată noaptea rămas-am eu trează...

Şi mă iartă, te rog, te-am lovit cu prostie,
Nu pleca dragul meu, fără a-mi spune şi mie...”

„Eu ţi-am strâns un buchet din străfunduri de cer.”
Şi-i întinsei buchetul şi mâna în sânge.
Ea speriată a spus:”Eu nimica nu cer!”
Şi-ncepu mărunţel precum copilul a plânge.

„Eu nu vreau ca-ntre noi să mai fie vre-o ceartă...
Eu te rog, eu te rog, dragul meu, de mă iartă.”

Dară eu furios că nu sunt preţuit,
Aruncai cu buchetul pe fereastră-n lumine,
Ci soţia mea, dând înapoi, a pălit:
„Dragul meu, ce e cu tine...cu tine?”

Mă privii în oglindă ce mi-a fost să se-ntâmple
Şi văzui că argint îmi cursese pe tâmple.

Atunci capul în palme abătut mi-am cuprins,
Şi de rău, de furie, prostie şi grele,
Iar soţiei-ncercai să-i răspund cu un surâs:
„Sunt doar schije de stele, sunt doar schije de stele...”

Dar soţia-ncepu ca să plângă deodată
Şi mi-a spus că în toate este ea vinovată.

„Dară ştii – mi-a mai zis - este-un leac, este-un leac:
Să-ţi aşterni peste noapte flori de primăvară -
Ele greul de vârstă în sine îl trag,
Nici un dor, nici o boală n-o să te mai doară.

Du-te iar la pădure, un buchet ţi-i culege
Şi-ai să vezi - greul tău va putea să-l dezlege.

Alergai speriat şi înfrânt copilaş,
Ca să scap, în sfârşit, de oribila boală...
Dar în seară mă-ntorsei pustiul ocnaş
Şi în pas, şi în ochi, şi în mâna mea goală.

„Orice floare- am spus - era-aşa mică şi vie...
N-am putut omorî încă-o copilărie!”