Braţe întinse

Mă-nvârt cu braţele-ntinse
precum o elice cu două palete,
ameţit mă ridic,
pământul nebun se ridică şi el,
se-nvârte deodată cu mine.

Ce plăcut e să zbori spre-nălţimi
desprins întru totul de glie,
parcă-n zbor braţele nu mai sunt
ale mele. Aş vrea să mă prind
de ceva, cineva; caut un punct de
sprijin în tot universul...

Revin în cădere, zdrobire,
oasele, muşchii, de colţii de stâncă loviţi;
Rănit îmi e trupul, sufletul, duhul,
din nou simt pământul, mă doare...
Precum două aripi rănite de zbor,
cremenea aspră mă zgârie până la os,
braţele-ntinse cad la pământ.

De ce am zburat, dacă mereu şi mereu
cad în neant, în hăul din sufletul meu...
Unde e forţa care să mă ţină sus?
Unde eşti Doamne Isus? Te caut
cu trup numai rană, n-auzi
cum sufletul meu zdrobit şi rănit
Te cheamă? Nu auzi, nu vii, măcar o clipă,
să vezi cum stânca şi cremenea dură,
zdrobi o aripă...

Unde eşti Doamne? Plecat-ai departe,
ai lăsat să pătrundă în mine rana de moarte...
De ce n-ai întins o mână în clipa de zbor,
să nu cad mereu şi mereu...

Port rana căderii în trup vinovat. Sufletul,
ca o haină mânjită, ar vrea ceva bun. De atâta
strigare vocea mi-e frântă şi sufletul gol.
Privesc crucea şi crucea-i pustie.
Deasupra-mi cerul precum e fierul, stele
se sting, se topesc. Nu văd nimic, ochii-mi
sunt goi.

Unde eşti Doamne Isuse? Ridică-mă...
moartea e-n mine,-n durere mă sting.
Vino Isuse...Nu mai ştiu ce sunt:
pământ, glie, lut...

Stau plecat, cu braţele-ntinse, precum ai stat
şi Tu pe cruce, singur de tot.
Nu mă lăsa să pier în păcate..
Vino, Te rog.