Bradul

Deasupra freamătului firii, mai sus de cel mai firav zvon,
Tălăzuind coroana-i verde mai sus de cel mai falnic pom,
Magnific se înalţă bradul să prindă al tăriei son.

N-ajunge pân-la el un freamăt din zvonul veşnic al pădurii.
El cel dintâi primeşte raza şi ploaia bună a naturii.
Ia primul binecuvântarea şi primul ia blestemul urii.

Aşa e lemnul de vioară închis în bradul minunat:
El trebuie să se înalţe mai sus de vârful cel mai 'nalt
Ca, sub arcuş, să poată scoate vioara sunetul curat.

Ca să ajungă melodie, cântare, spirit neascuns,

O, trebuie să crească bradul, alesul brad cu mult mai sus

de frământare şi de umbră...

Să fie de tării pătruns...

Să fii mai sus de-orice 'nălţime, suit pe culmi, mai sus de ceaţă,
Să te îmbeţi de măreţie, de a desăvârşirii faţă;
Să receptezi întâi în tine tot ce e mai înalt în viaţă!

Dar când Tăria îţi dă sunet cum n-au ceilalţi copaci sub tine,

Când, plin de-atâta frumuseţe, devii un simbol în lumină,

O, când atingi Desăvârşirea,

Cercetătorii vin la tine,

îţi bat în fel şi chip în coajă,

Un semn,

Şi-apoi...

Apoi tăierea...

Tu gemi, căzut imens în iarbă...

Te umileşte-atât căderea!

Dar, falnic brad, nu ştii că-n moarte, acolo vei afla-nvierea?
Vei fi un lemn pentru vioară, fără de care nu se poate
Să fie-n lume o cântare duioasă, întrecând pe toate,
Vei fi un cântec pentru inimi,
îndemn către-nălţimi curate...

Vei spune şi-altora de harul ce se închide-n cântu-ţi sfânt
Vei spune despre înălţimea ce-a cunoscut-o trupul frânt
Doar sub arcuş devii solie ce va vesti prin tainic cânt

Că e nevoie de 'nălţare şi e nevoie de cădere

Ca oamenii să afle astfel pentru-al lor suflet mângâiere...
Că-n timp ce tu eşti zvon şi suflet
Un altul creşte spre tăiere...

Iubiţii mei, şi noi, asemeni cu bradul cel de rezonanţă
Avem în inimi o chemare:
Să ne-nălţăm cu cutezanţă.

Să creştem mai înalţi ca alţii, cu Dumnezeu vorbind în faţă,
Ca apoi, frânţi din înălţime, mai jos de orişice fiinţă,
Noi să putem vorbi la oameni de înălţimea în credinţă,
Căci, de la înalţimea-aceea, dac-am vorbi cu o fiinţă,
Limbajul nostru nimeni, nimeni, niciodată nu l-ar putea pătrunde.
Este nevoie de smerire spre a vorbi de cele sfinte.

Căderea noastră-i mărturie că am fost sus de tot pe munte...
De-aceea, când cercetătorii trimişi de Domnul te vor frânge,
Nu dispera în neputinţă şi nu te apuca a plânge!
Sosit e ceasul pentru cântec! Şi cântul nimeni nu l-o-nfrânge.

Menirea ta e să fii cântec, să-L preamăreşti pe Creator.
Eşti singurul din lume cântec de mântuire-aducător!