Biruitor spre Cer

Nu mai privi în urmă la zilele ce dor,
La nopțile când lacrimi pe-obraz se prelingeau,
Când totul îți părea un mare întuneric
Și zori de zi, din nopți, nu mai veneau

Când obosind s-aștepți venind seninul,
S-asculți măcar frânturi de armonii,
Să vezi din nou pe cerul tău doar soare
Și-n noapte, să vezi pe cerul tău făclii…


Într-un târziu, din umbrele de clipe
Și razele ce-n nori se ascundeau pălind
Ai înțeles că-n inimă, nestins, mai plânge,
Glasul de dor, după Cerul Divin.

E dorul după închinarea-n rugă,
La binecuvântat altar de dimineață,
E dorul părtășiei harurilor sfinte
Și-i dorul după Cel ce dăruie viață…


Cu zorii ce pe crini revarsă rouă,
Cu-amiaza ce înalță soarele pe cer,
Cu înserarea strălucind de stele și luceferi,
Cu liniștea din noapte, că-n toate este El,

Te-a-ntâmpinat cu brațele deschise
Chemându-te pe nume, ca pe-un copil iubit,
Ți-a ridicat povara ce-ți apăsa pe umeri,
Îngenuncheat, la Cruce, când te-a-ntâlnit…


A fost măreția-ntâlnirii cu Domnul
Și darul iertării pe braț de Părinte;
Urcând, din nou, cu El pe calea-ngustă,
Biruitor, spre Cer, pe urmele Lui sfinte.

Timișoara, 2 August 2017